Cavalerii Templieri – "lupta si mori" pentru “Hristos”

     O lume – intr-o singura lume traim! O singura lume bine structurata, bine organizata, si totusi o lume mai mult ireala decat reala, o lume in care puterea iluziei tresalta si marea sentimentelor din inimile oamenilor este prinsa totdeauna in mreaja puterilor ce conduc lumea. Intr-un timp, intr-o era, intr-un secol cand puterea superioara era dominata inca de biserica, ea creaza “binecuvantatii Domnului”: Calugarii Templieri. 19 sau 20 de ani despart cucerirea Ierusalimului de nasterea ordinului. Alti 20 de ani despart sfarsitul efectiv al cruciadelor de disparitia Templului. Ordinul Templului se naste in  anul 1118 sau 1119, iar Clement al-V-lea ii pune capat in 1312. Datorita expansiunii islamice, a conducatorilor corupti ai bisericii, la data de 27 noiembrie 1095, papa Urban al-II-lea tine un discurs multimii de
clerici si laici adunate la Champ-Herm, din Clermont. Textul discursului (daca a existat vreodata, fiinca e posibil ca papa sa fi improvizat), s-a pierdut. Totusi au dainuit patru marturii directe ale apelului lui Urban al II-lea: Geoffroy de Vendome, Baudri de Bourguiel, Robert Moine si Foucher de Chartres care erau prezenti la Clermont. Iata doua din aceste marturii:“Din acest motiv va avertizez si va conjur, nu in numele meu, ci in numele Domnului, pe voi, crainicii lui Hristos (adica pe episcopii prezenti) sa-i indemnati prin proclamatii frecvente pe francii de toate rangurile, pedestrasi si cavaleri, saraci si bogati sa se grabeasca sa vina in ajutorul adoratorilor lui Hristos, sperand ca mai este inca timp, si sa alunge departe de regiunile supuse credintei noastre rasa pagana a devastatorilor.” “ Fie ca acesti oameni, mai spune papa in incheiere, care pana in prezent au avut criminalul obicei de-a se deda unor razboaie interne impotriva credinciosilor, sa mearga impotriva necredinciosilor si sa termine prin victorie o lupta care ar fi trebuit de mult inceputa, si fie ca aceia care nu au fost atata amar de vreme decat niste talhari sa devina adevarati cavaleri…”. Cat despre cei care vor pleca in acest razboi sfant daca isi vor pierde viata fie pe drum, pe uscat, fie traversand marile, fie luptand cu paganii toate pacatele lor vor fi iertate pe loc. E mai mult decat simpla penitenta acordata celor care vor pleca de catre un canon de conciliu: acordand o indulgenta plenara celor care decedau pe drum sau in lupta, lucru pe care nu si-l imaginase Grigore al-VII-lea cand proiecta in 1074 o expeditie inarmata in Orient, Urban al-II-lea confera tuturor celor care „vor lua crucea” statutul de martiri. Adevarul este ca pana atunci Biserica ii considera pe cei care varsau sange drept iremediabil pangariti. Primii crestini, in sanul Imperiului Roman, refuzau serviciul militar. Lucrurile aveau deja sa se schimbe cand Constantin le-a admis religia in 313, inainte de a o sprijini pe fata. Pe vremea principatelor, in fata dezagregarii puterii centrale si a intensificarii violentelor locale, pacea si armistitiul lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a asigura 

   

                               
 securitatea posesiunilor si oamenilor Bisericii, trebuia ca acestia sa accepte sa se reformeze, clameaza Urban al-II-lea continuandu-l pe Grigore al-VII-lea, si ca acesti razboinici „sa devina niste adevarati cavaleri”! „Cat despre cei care vor pleca in acest razboi sfant – daca isi vor pierde viata fie pe drum, pe uscat, fie traversand marile, fie luptand cu paganii – toate pacatele lor vor fi iertate pe loc.” E mai mult decat simpla penitenta acordata celor care vor pleca de catre un canon de conciliu: acordand o indulgenta plenara celor care decedau pe drum sau in lupta, lucru pe care nu si-l imaginase Grigore al VII-lea cand proiecta in 1074 o expeditie inarmata in Orient, Urban al II-lea confera tuturor celor care „vor lua crucea” statutul de martiri. Sa nu mai fie doar niste „equites” care cutreiera  drumurile in bande, sa nu mai fie mercenari ai seniorilor razboiului, care isi fac fiefurile pe socoteala bunurilor si a puterilor episcopale... Sa se transforme in milites DEI, soldati ai Domnului, si sa plece sa lupte pe meleaguri indepartate cu dusmanii lui Dumnezeu. Aceasta le va aduce penitenta si daca aveau sa moara, toate pacatele le vor fi iertate, dar sa plece neantarziat. Foucher de Chartres a spus: asa a vorbit papa: ”Fie ca nimic sa nu intarzie plecarea celor care merg in aceasta expeditie; sa-si arendeze pamanturile si sa-si adune toti banii necesari cheltuielilor si, de indata ce iarna se va sfarsi, lasand locul primaverii, sa porneasca la drum sub calauzirea Domnului.” Imediat, toti cei care se aflau de fata au fost cuprinsi de „unul si acelasi sentiment” si au strigat: „Asa vrea Dumnezeu! Asa vrea Dumnezeu! In anul 1096, in primavara, patru mari armate s-au pus in miscare, incat nici macar papa insusi nu s-a asteptat la un asemenea succes, astfel ca dupa cucerirea Orasului Sfant si dupa o baie de sange sacrificiala (aparatorii cetatii au fost urmariti, ucisi si spintecati, pana la Templul lui Solomon). Dupa relatarea unui cronicar anonim, acolo ar fi avut loc un asemenea macel, incat ai nostrii calcau pana la glezne in sange, iar dupa jaf, fiecare si-a facut rugaciunea, apoi baronii si cativa clerici au tinut sfat. Jacques de Vitry care a scris „Istoria Orientului”, fiind nascut in 1160 – 1170 in tinutul din imprejurimile orasului Reims spunea despre templieri: „In urma evenimentelor, si in timp ce din toate partile lumii, bogati si saraci, tineri si tinere dadeau fuga la Ierusalim ca sa viziteze Locurile Sfinte, briganzi si talhari infestau
drumurile publice, intindeau ambuscade pelerinilor care mergeau fara teama, jefuindu-i pe multi dintre acestia si masacrandu-i pe unii. Niste cavaleri placuti si devotati Domnului, insufletiti de caritate, renuntand la cele lumesti si dedicandu-se slujirii lui Hristos, s-au legat printr-o profesiune de credinta si prin juraminte solemne, depuse in fata patriarhului Ierusalimului, sa-i apere pe pelerini de acesti briganzi si oameni sangerosi, sa protejeze drumurile publice, sa lupte pentru suveranul rege, traind, ca niste canonici, in supunere, castitate si fara bunuri lumesti”. Astfel spus, pentru a deveni un cavaler templier, oamenii erau indemnati sa renunte la absolut totul, cum de altfel a facut Hugues de Payns, ca si mai tarziu suzeranul sau, contele de Champagne, care s-a despartit de sotia sa, Elisabeth, si de fii lui Gribouin si Thibaud si nu in ultimul rand renuntand la o parte din patrimoniul sau in favoarea Templului. Practic, analizand situatia si asezand-o intr-o balanta se pare ca Biserica se imbogatea substantial ( pentru ca la fiecare cavaler primit in mijlocul Ordinului Templier, el era obligat sa renunte la „bunurile lumesti” in favoarea celor "dumnezeiesti” – iertarea tuturor pacatelor – si astfel cavalerul templier pe langa faptul ca ramanea falit chiar si de familie, lupta, punandu-si viata in pericol si chiar sacrificand-o intr-un toate pentru Biserica, „pentru Hristos”. Modalitatea de organizare a lucrurilor, puterea de influenta asupra gandirii mentalitatii umane din oricare perioada a timpului istorico-uman, fara vreo interventie divina miraculoasa, ci doar pentru propagarea si mentinerea statutului in societate a indivizilor mereu dornici de putere, rasei umane totdeauna i se va lua dreptul de a fi libera cu adevarat. Inca din epoca primitiva pana in zilele cavalerilor templieri si chiar pana in zilele noastre cand oamenii au fost transformati in „camikaze” sau se sinucid prin atentate in numele lui Allah, puterea de convingere a maselor sub aspectul unor oameni, institutii, zei si dumnezei, reusesc sa transforme omul intr-o gandire manipulativa, intr-un lucru usor influentabil, in ceva atat de real, si totusi, in ceva ce de fapt este total inexistent..., in ceva asemanator, doar cu un simplu vis si atat, iar sacrificiul este chiar insusi viata. Oare merita?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...