Giulgiul din Torino si relicvele sfinte facatoare de minuni

O fosta hangita la Nicomedia, in Asia Mica, astazi sub denumirea de Izmit, este socotita ca un fel de intemeietoare a cultului moastelor si relicvelor sfinte facatoare de minuni. Era o zeloasa cautatoare de relicve, a gasit printre altele, moastele celor trei crai de la rasarit precum si „camasa lui Christos”, vesmant care l-ar fi purtat Isus pe drumul calvarului si pe cruce. Aceasta femeie nu este altcineva decat imparateasa Elena, mama imparatului Constantin, cel care a organizat Conciliu de la Niceea si a declarat crestinismul ca religie de stat. Intre timp s-au mai gasit alte cateva relicve identice, o lucrare de referinta ca Mayer’s Lexikon specifica: „ In afara de vesmantul de la Trier mai exista 20 asemenea vesminte sfinte”.
Giulgiul din Torino:

In epoca medievala, cultul moastelor facatoare de minuni era nu numai raspandit, dar daduse nastere si unui soi de negustorie practicata de diversi calugari si pseudocalugari care exploatau naivitatea si ignoranta oamenilor intr-un fel care astazi ne pare incredibil de ridicol. Sa ne fie cu ingaduinta a cita in aceasta privinta, din Decameronul lui Boccaccio, aparut in 1352: ce le oferea calugarul Cipolla, taranilor din Certaldo, ziua a sasea, povestea a zecea: „…degetul Sfantului Duh, nevatamat si intreg, sa juri ca e aievea; pe urma motul ingerului ce i s-a aratat sfantului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coasta de-a lui Verbum Caro; o bucatica din vesmantul credintei catolice; vreo doua sau trei raze din steaua ce-au vazut-o magii la rasarit; o bardacuta cu sudoare de-a sfantului Mihai cand s-a batut cu diavolul; falca mortii sfantului Lazar…” Si cu aceasta lunga si plina de haz insiruire nu s-a sfarsit, caci vicleanul Cipolla mai primise: „…unul din dintii sfintei cruci si intr-o ulcica o farama din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana arhanghelului Gavril si unul din tarlicii lui San Gherardo din Villamagna, si o mana de taciuni din cei pe care a fost prajit sfantul Laurentiu, mucenicul” (E.P.L., 1966, in romaneste de Eta Boeriu).
Toate acestea sunt extrase dintr-o opera beletristica si este apanajul, poate chiar datoria autorului unei asemenea lucrari sa dea frau liber fantezie sale; dar sunt ele, oare, pura fantezie? Catusi de putin, caci Arturo Graf, in Miti, superstizioni e leggende, Loescher, Torino, 1893, care s-a ocupat intre altele si de acest pasaj din opera lui Boccaccio, arata ca, in Evul Mediu, in bisericile europene erau venerate relicve ca „laptele Fecioarei, lacrima varsata de Isus pe trupul sfantului Lazar, o bucatica de carne prajita din trupul sfantului Laurentiu sau chiar pene de-ale arhanghelilor Gavril si Mihai” (citat dupa o nota la versiunea romaneasca a Decameronului). Cu alte cuvinte, mare parte a relicvelor puse de Boccaccio in gura calugarului Cipolla sunt reale, cat despre celelalte, se poate spune ca li se potriveste adaugiul…
Ceea ce surprinde in cultul relicvelor atat de raspandit in Evul Mediu este credulitatea oamenilor, usurinta cu care sunt acceptate. De exemplu cele douazeci de „camasi ale lui Christos” erau toate obiecte de cult, desi textul Evangheliei este limpede: n-a existat decat o singura camasa, cea pe care soldatii romani au tras-o la sorti; de asemenea, chiar admitand ca una dintre ele (de pilda cea descoperita de imparateasa Elena si aflata acum in relicvariul din Trier) ar fi autentica, cum se face ca a rezistat pana in secolul al IV-lea, adica trei veacuri, pana la asa-zisa ei descoperire?
Documentar despre Giulgiul din Torino part 1:


Alte relicve (tot din simple fibre textile) au rezistat chiar 13 sau 14 veacuri: asa este „giulgiul sfant” in care ar fi fost inmormantat Isus si care, avand o poveste asemanatoare cu cea a „camasii lui Christos” a facut si face inca sa curga multa cerneala. Aceasta relicva, obiect de aprige controverse, a primit in Franta numele Saint-Suaire. Totusi ea merita o investigatie mai amanuntita, pentru ca povestea ei ne dezvaluie mecanismul adesea complicat, dar plin de invataminte al crearii legendelor…
In franceza, suaire este lintoliul (giulgiul) in care se infasoara mortii; la origine, termenul latinesc sudarium inseamna „servet”, „prosop”, cu aceeasi radacina ca termenul prin care romanii desemnau baia de aburi: sudatorium. De unde o prima concluzie: mai corect este linteolum („panza de in”), cuvant care, de altfel, a dat linceuil in franceza, si „lintoliu” in romana.
Documentar despre Giulgiul din Torino part 2,3 si 4:






Prima mentiune a relicvei dateaza din 1452, data la care Margueritte de Charny o daruieste ducesei de Savoia, Anne de Lusignan. Cronicarii care mentioneaza aceasta donatie nu sunt de acord asupra felului in care giulgiu a intrat in posesia familiei de Charny. Unul dintre ei arata ca un conte de Charny l-ar fi adus cu sine la inapoierea din cruciada, in 1346, ori in 1346 n-a avut loc nici o cruciada, ultima, a opta, s-a desfasurat incepand cu anul 1270 sub conducerea lui Ludovic IX, care si-a gasit moartea la asediul Tunisului, in timp ce orasele Palestinei cadeau rand pe rand, cucerite de turci, pana in 1291, la caderea Ptolemaismului (Acra, astazi Akka in Israel) cand s-au incheiat cruciadele. Sa se fi inselat cronicarul asupra datei? Sau povestea cu cruciada este doar o…poveste, menita sa lege gasirea giulgiului de locurile sfinte?
O alta cronica, mentionand darul facut ducesei de Savoia, pretinde ca ar fi fost primit de contele Charny de la regele Filip VI (1293-1350), care-l achizitionase de la…hotul ca-l furase de la arhiepiscopul de Besancon; cronicarul respectiv pare sa socoteasca drept ceva firesc ca un rege al Frantei sa achizitioneze lucruri de furat, chiar daca pagubasul este o inalta fata bisericeasca.
Anne de Lusignan tra
nsporta pretiosul lintoliu la Chambery, pe atunci capitala ducatului de Savoia, si-l pune in relicvariul unei capele. Se pare, ca inca de pe atunci existau unele indoieli in privinta autenticitatii giulgiului, drept care a fost spalat de mai multe ori si chiar fiert in ulei, dar – ne asigura cronicarul Antoine de Labaing – petele si urmele de sange erau atat de bine imprimate incat n-au putut fi inlaturate.
O alta dovada a autenticitatii giulgiului a fost furnizata, potrivit cronicii, in 1552 cand, cu prilejul unui incendiu, o picatura de argint topit arse un colt al panzei indoite, facand doua gauri, pentru ca apoi cativa martori „obiectivi” sa constate ca focul se oprea exact unde incepeau amprentele corpului celui supus supliciului.
Datarea cu carbon a Giulgiului:


Acestea sunt insemnarile cele mai vechi asupra giulgiului de la Chambery: o bucata de panza de in, lunga de patru metri si treizeci si sase, lata de un metru si zece, presarata cu pete de culoarea rosie-ruginie.
Intre timp, un duce de Savoia transportase pretioasa relicva in Italia, la Torino, mai tarziu ea devenind proprietatea familiei regale italiene, care o pazea cu strasnicie, nelasand pe nimeni sa se apropie pentru a o analiza. Abia in 1898, regele Umberto I autorizeaza pe un oarecare cavaler Pia sa fotografieze giulgiul. Cu mijloace reduse ale tehnicii fotografice de la sfarsitul veacului trecut, cavalerul Pia facu totusi o constatare senzationala, pe care Andre Castelot o rezuma astfel: „… pe imaginea pozitiva, trasaturile apareau mai netede decat pe giulgiu, dar pe cliseul negativ, toate petele maronii deveneau albe si se detasau pe tesatura neagra. In timp ce, la vedere directa, giulgiul semana cu un negativ, negativul fotografic pe care cavalerul Pia il tinea in mainile sale tremurande se prezenta ca un extraordinar pozitiv… Adevarata placa sensibila, giulgiul inregistrase in negativ trupul unui torturat!”
Cavalerul fotograf pretindea ca datorita acestei calitati a putut distinge limpede ceea ce nu se vedea cu ochiul liber: urmele cuielor, rana din coasta provocata de lancea centurionului si, pe umeri si pe fluierele picioarelor, urmele insangerate ale loviturilor biciului roman alcatuit din suvite de piele in care erau varate bile de plumb. De asemenea, pe fantasticul „neg
ativ” apareau si urmele lasate pe fruntea condamnatului de coroana de spini. Cu alte cuvinte, imaginea obtinuta de interpidul cavaler turinez confirma intocmai relatarea evanghelica si, implicit, autenticitatea relicvei.
Senzationala fotografie din 1898 a declansat ceea ce presa franceza va numi L’Affaire du Saint-Suaire: controverse, polemici pasionante, luari de pozitie pro si contra. Adversarii erau numerosi ca: doctorul Barbet si preotul Braun, care au cerut ca giulgiul din Torino sa fie din nou fotografiat, de data aceasta de catre un profesionist si cliseul developat fata de martori. Intre timp, insa, regele Umberto murise, ucis de un terorist, la Monza, pe tronul Italiei se urase (1900) Victor Emanuel III, iar un purtator de cuvant al palatului declara ziaristilor ca familia regala nu autorizeaza efectuarea unor noi fotografii deoarece „o relicva este un lucru sfant si nu un obiect de discutii sterile”.
Adversarii autenticitatii giulgiului au emis parerea ca este vorba, probabil, de o bucata de panza pictata in secolul al XI-lea sau al XIII-lea cu un amestec in care intra si sange uman.


Acestora, inversunatul doctor Barbet le raspunse: „Desfid pe orice pictor de a realiza o asemenea imagine afara de cazul ca este chirurg si cunoaste temeinic fiziologia coagularii.” La care preotul Braun ii raspunse ca nu este neaparat necesar ca un pictor sa fie si chirurg pentru a realiza o asemenea imagine, ea poate fi obtinuta dupa amprenta unui mulaj.



Faptele vor da dreptate preotului Braun: Un pictor, pe numele sau Clement, care nu avea cunostinte de chirurgie sau de fiziologie a coagularii, unse un bust cu tinctura de aloe si, inainte ca vopseaua sa se usuce, apasa usor pe cele doua fete ale bustului o panza de in care absorbi tinctura. Clement a folosit aceasta materie obtinuta prin dizolvarea elementelor colorante active ale plantei aloe, deoarece presupunea ca si cei care, in secolul al XII-lea sau al XIII-lea, au confectionat relicva folosind aceeasi materie; caci in Evanghelia lui Ioan se specifica: „Si a venit Nicodim… aducand cam la o suta de litre de smirna si aloe. Au luat deci trupul lui Isus si l-au infasurat in giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de ingropare la Iudei.”
Presupunerea a fost justa, experienta reusind pe deplin. „Rezultatul a fost tulburator”, relateaza acelasi Andre Castelot, „imaginea obtinuta astfel prezenta fara nici o indoiala o asemanare cu giulgiul din Torino (L
e Saint-Sauaire, in Point de Vue, images du Monde din 16 aprilie 1976). Interesanta experienta a pictorului nu-i convinse pe partizanii autenticitatii giulgiului, iar cand Clement muri (in 1939), unul dintre ei merse pana acolo incat declara ca pictorul isi primise pedeapsa cereasca pentru experienta sa nelegiuita, desi medicii certificau ca murise de o banala aprindere de plamani, o congestie pulmonara.
O lovitura de teatru se produce in 1931 cand, dupa treizeci si trei de ani, familia regala italiana autoriza din nou fotografierea lintoliului, de data aceasta de catre cavalerul G. Enrie, tot din Torino, care realiza o gramada de clisee in conditii optime de iluminat si cu material de calitate superioara. Marite, aceste clisee se dovedira a nu avea nici o legatura cu vechiul „negativ” al cavalerului Pia. Dar doctorul Barbet nu dezarma: la spitalul Saint-Joseph din Paris incepu sa… crucifice cadavre, pentru a dovedi ca petele confuze de pe giulgiul din Torino provin intr-adevar de la un om rastignit, si-si continua penibilele experiente pana ce colegii sai de breasla, indignati, le puse capat.
Mai tarziu s-au auzit voci care cer examinarea giulgiului prin… radiografiere si spectroscopie, dar familia regala nu si-a dat asentimentul, de altfel aceasta familie nu mai este regala din 1946, cand in cadrul unui referendum, poporul italian a votat in favoarea republicii, iar Victor-Emanuel III a abdicat si a plecat cu intreaga familie in exil. Este probabil ca nici razele ultraviolete, nici cele infrarosii si nici un fel de alte raze n-ar putea aduce vreo dovada in favoarea autenticitatii relicvei. Cat despre Vatican, reprezentantii sai pastreaza o tacere prudenta in aceasta chestiune. Din cand in cand, atunci cand activitatea politico-diplomatica slabeste si salile de spectacol iau vacanta, se mai gaseste cate un reporter cu imaginatie si mai „dezgroapa” cate o intamplare senzationala legata de Giulgiul din Torino, primita cu incantare de catre bigoti si cu indiferenta de marea majoritate a cititorilor.

5 comentarii:

  1. Anonim22:36

    O alta facatura si cu Giulgiul asta ca sa atraga lumea la biserica. Eu nu cred ca este real, este o alta icoana de-a lor ca sa-i prosteasca pe oameni.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O alta icoana? Deci sa inteleg ca dupa parerea ta toate icoanele sunt facaturi? Eu zic ca te inseli rau de tot...in plus n-ai adus nici un argument, ci doar ai postat o parere personala de-a ta FARA INSA S-O SI ARGUMENTEZI. O parere personala neargumentata, asa cum este si a ta e egala cu zero barat.

      Ștergere
  2. Anonim13:30

    Site având simt de raspundere. Felecitari! Atentie, însa: Dumnezeul nu exista (nu rezulta din ceva sau cineva), ci El ESTE!! Pentru a intra în universul cunoaşterii, accesati: http://antitezareligieadevar.blogspot.com, si de aici linkurile necesare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Giulgiul NU ESTE REAL!!!!
    Este o facatura fabricata de Leonardo Da Vinci prin anul 1500 si ceva, la ordinul Papei Alexandru al 6-lea (fostul cardinal Rodrigo Borgia).
    Cum areusit Da Vinci sa-l fabrice atat de real? Cu ajutorul camerei obscure pe care tocmai o inventase (construita in marime- ca si o camera de locuit). Prin expunerea la soare de mulaje facute dupa un corp omenesc- un cadavru banuiesc-pentru ca trebuia sa stea nemiscat ore in sir la soare. Imaginea se imprima pe un cearceaf din camera, apoi acesta era inmuiat in urina, care contine amoniac, si care scotea in evidenta zonele de umbra si lumina (unde cearceaful fusese incalzit de soare).

    Dumnezeu ESTE, si VA FI, PURUREA! AMIN!

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim05:00

    bear grylls messer
    my website: bear grylls messer

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...