Care religie este adevarata?

     "Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate. Şi când veţi găsi o pricină prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud." (Deuteronomul 1:17)

Miracole, lemn si piatra…, sticla si cadavre…, turnuri si palate…, toate de la oameni pentru oameni !!! O invatatura iti spune ce inseamna lemnul sau piatra – alta invatatura iti spune unde este realitatea !!! Oare? Dar tu omule, in toata simplitatea ta stii prea bine ca Dumnezeu nu este lemn sau piatra, Dumnezeu nu este sticla si cadavre, turnuri si palate… Citeste cartea neadevarata pentru a putea descoperi cartea adevarata… Priveste la omul care se crede atat de aproape de Dumnezeu, caci el este cu mult

Citeste mai mult!

Apocalipsa – Cand va veni Sfarsitul ? (II)

 Omul, ca marime: nici macar cat varful unui ac in tot acest mare univers dar ca si personalitate, primul deocamdata – ca si fiinta suprema pe intreg Pamantul. O fiinta umana, inzestrata cu o multitudine   de sentimente, dornica mereu de consum si de putere, fiind capabila de absolut orice distrugere, de orice fapta, buna sau rea – nu are importanta metoda, important este sa poata sa-si atinga scopul, indiferent de cat de mari sunt pagubele. Astfel a evoluat si totusi inca primitiv in marea lui gandire evoluata. Supravietuirea este inca o lupta cu viata, iar individul ca parte a societatii nu reprezinta nimic mai mult decat o unealta a exercitarii marilor puteri. Forma evoluata de pura libertate si pura egalitate intre semeni, in ciuda scurgerii atator milenii, nu a existat sin u exista nici acum. Alinarea suferintelor este asteptata de multi ani, dar aparitia ei este preconizata printr-un dezastru nemaivazut si
auzit, printr-un Sfarsit al omenirii, printr-o forma Biblica numita: Apocalipsa.

Citeste mai mult!

De ce contradictii in Biblie ?

Crestinismul, intreg crestinismul afirma ca „Sfanta” Biblie este cea mai corecta Carte din lume, este Cartea insuflata de insusi Dumnezeu intregii omeniri pentru ca omul sa cunoasca pe Dumnezeu, este Cartea care, dupa cum afirma crestinii, este insusi „CUVANTUL LUI DUMNEZEU”. Biblia este unica, este deosebita de toate celelalte carti in urmatoarele privinte: a) Este scrisa intr-un interval de timp de 1500 de ani; b) Este scrisa de catre 40 de scriitori diferiti, provenind din toate paturile sociale: regi, tarani, filozofi, pescari, poeti, politicieni, carturari, etc. Spre exemplu: Moise – lider politic, educat in universitatile Egiptului, Petru – pescar, Amos – cioban, Iosua – general de armata, Neemia – paharnic, Daniel – prim-ministru, Luca – medic, Solomon – rege, Matei – vames, Pavel – rabin, etc. c) Scrisa in timpuri diferite: David scrie in vremuri de razboi, Solomon in timp de pace. d) Scrisa in diferite stari sufletesti: unii au scris de pe culmile bucuriei, altii din adancul necazului si al disperarii. e) Scrisa pe trei continente: Asia, Africa si Europa. f) Scrisa in trei limbi diferite: ebraica – a fost limba Vechiului Testament. In 2Imparati 18:26-28 este numita „limba lui Iuda”, in Isaia 19:18 „limba Canaanului”; a fost scrisa in aramaica – a fost „limba comuna” a Orientului Apropiat pana in vremea lui Alexandru cel Mare (sec. VI – IV i.CH.); a fost scrisa in greaca – limba Noului Testament – a fost limba internationala pe vremea lui Isus. g) A fost scrisa in timpul a peste 60 de generatii. h) A fost scrisa in locuri diferite – exemplu: Moise scrie in pustie, Ieremia scrie in temnita, Daniel – pe coasta unui deal si intr-un palat, Pavel – intre zidurile inchisorii, Luca – in timp ce calatorea, Ioan – exilat pe insula Patmos si altii, in conditii aspre ale expeditiilor militare. i) Subiectul ei include sute de probleme controversate. Un subiect controversat este un subiect care va determina opinii contradictorii atunci cand este mentionat sau discutat. Exista o singura istorie in desfasurare: „Rascumpararea omului din pacat de catre Dumnezeu.” Oricum, in ansamblul ei, nu exista nici o carte care sa se apropie sau macar sa inceapa sa se compare cu circulatia Bibliei. Prima publicare importanta a Scripturii a fost traducerea Vulgata. A fost tiparita la tipografia Gutemberg. Insa cu toate acestea, criticul are dreptate: (afirmatia care urmeaza apartine unui crestin pe nume Josh McDowell care a scris-o in cartea sa”) ACEASTA NU DOVEDESTE FAPTUL CA BIBLIA ESTE CUVANTUL LUI DUMNEZEU, aceasta dovedeste insa ca Biblia este unica. Se spune ca a fost scrisa pe materiale perisabile, a trebuit sa fie copiata si recopiata timp de sute de ani inainte de inventarea tiparului; cu toate acestea, crestinismul din zilele noastre sustine ca existenta, stilul si corectitudinea ei nu au fost diminuate. Evreii au pastrat aceste manuscrise ale Bibliei asa cum nici un alt manuscris n-a fost pastrat vreodata. Folosind sistemul lor: massora (parva, magna si finalis) pastrau evidenta fiecarei litere, silabe, cuvant si paragraf. Exista in cadrul culturii lor o grupare speciala de barbati: carturari, cunoscatori ai legii, masorecti) a caror singura datorie era sa pastreze si sa transmita aceste documente cu fidelitate practic perfecta. Exista in prezent mai mult de 5.300 de manuscrise in greaca ale Noului Testament. Adaugam peste 10.000 de exemplare in latina Vulgata si cel putin 9.300 ale altor versiuni timpurii si avem mai mult de 24.000 de copii manuscrise ale unor portiuni din Noul Testament, cel putin asa sustine intreg crestinismul. Practic, Biblia este de nezdruncinat in autenticitatea ei. Chiar se spune ca: „Daca cineva ignora Biblia ca nefiind vrednica de incredere, atunci va trebui sa ignore pe baza aceluiasi motiv aproape intreaga literatura a antichitatii, mai ales la cat de multe dovezi exista in favoarea autenticitatii ei.” Cu toate acestea, stiind ca Biblia este la fel de autentica ca si la prima ei aparitie, totusi in interiorul ei se gasesc foarte multe contraziceri, ceea ce pune sub semnul intrebarii faptul daca ea este insuflata de Dumnezeu sau este ea Cuvantul lui Dumnezeu? Chiar din cauza acestor contradictii, dupa cum se stie, lectura Bibliei in Evul Mediu in afara membrilor clerului, a fost strict interzisa, sub amenintarea unor pedepse aspre. Mai jos voi arata cateva contraziceri biblice: 1) O contrazicere destul de dura este aceea a sclavilor din Vechiul Testament care suna asa (Exodul 21:2-6): „Daca vei cumpara un rob evreu, sa slujeasca sase ani ca rob; dar in al saptelea sa iasa slobod; fara sa plateasca nimic ca despagubire. Daca a intrat singur, sa iasa singur; daca era insurat, sa iasa si nevasta-sa impreuna cu el. Daca stapanul lui i-a dat o nevasta, si a avut fii si fiice cu ea, nevasta si copiii sa fie ai stapanului lui, iar el sa iasa singur. Daca robul va zice: „Eu iubesc pe stapanul meu, pe nevasta-mea si copiii mei, si nu vreau sa ies slobod”, atunci stapanul lui sa-l duca inaintea lui Dumnezeu, sa-l apropie de usa sau de stalpul usii, si stapanul lui sa-i gaureasca urechea cu o sula, si robul sa ramana pentru totdeauna in slujba lui.” Ce credeti despre aceste versuri din Biblie? Pe mine m-au lasat foarte uimit! Cum este posibil, ca Biblia sa accepte sclavagismul? Cum este posibil ca Biblia sa nu fi abolit sclavagismul !!! Chiar va rog, pentru cei dintre voi, care puteti sa aduceti explicatii logice, dar fara exprimari vulgare, sunteti invitati sa trimite-ti comentarile la versete si la acest articol. 2) A doua porunca din Decalog ( Exodul 20:4-5) suna asa: „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor cari sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor, si sa nu le slujesti;…” Aceasta fiind una dintre cele 10 porunci date de insusi Dumnezeu si scrise pe tablele lui Moise! Intrebarea: De ce ne inchinam la icoane (ma refer la ortodoxi). Vad aici o contrazicere a bisericii. Oare ce ar raspunde un preot la aceasta intrebare? Unii ar spune ca de fapt noi nu ne inchinam la imaginea propriu-zisa, ci la ceea ce reprezinta ea. Atunci, de ce mai avem nevoie de icoane? Uitati-va la musulmani, si ei se roaga la Dumnezeu, la Allah, dar in moschee nu au icoane. Iar crestinii, oare cresc mai mult in ochii lui Dumnezeu, daca merg la biserica si i-au la rand icoanele si le saruta? 3) Atunci cand Dumnezeu a creat Universul, chiar inca de la inceput, in Biblie apare o contrazicere foarte mare, avand in vedere legile universale cu care noi suntem deja obisnuiti. Spre exemplu istoria creatiei incepe: La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamantul (Geneza 1:1). Cu alte cuvinte era Pamantul, sa zicem in mijlocul spatiului! Ceea ce este interesant este ca in primele trei zile, Dumnezeu creaza Pamantul (Geneza 1:2), lumina (Geneza 1:3), intinderea de ape (Geneza 1:6), verdeata, iarba cu samanta, pomii roditori (Geneza 1:11), iar tocmai in ziua a patra Dumnezeu creaza Soarele, Luna si Stelele (Geneza 1:14-19). Deci, noi acum ar trebui sa credem ca Pamantul statea pe loc timp de trei zile, iar tocmai apoi a inceput sa se invarta in jurul Soarelui care a aparut a patra zi, desi Pamantul era deja cu iarba, samanta, pomi fructiferi… De aici si-a luat si biserica ideea cum ca Pamantul se afla in Centrul Universului si restul se invarte in jurul lui, asta pana a venit Galileo Galilei cu adevarata teorie despre asezarea Pamantului in Univers, invartindu-se in jurul Soarelui si nu invers. Exista o teorie care sustine ca fiecare zi a creatiei, de fapt nu este o zi de 24 de ore, ci poate sa fie un milion de ani sau un miliard, deoarece mai exista un verset in Biblie care spune ca pentru Dumnezeu o zi este ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi, cum ca Dumnezeu este inafara timpului. Daca ar fi asa, aceasta teorie, ar insemna ca plantele care sunt create in a treia zi sa nu aiba lumina si sursa de caldura, decat atunci cand apare Soarele, adica a patra zi, care nu stiu cate milioane sau miliarde de ani ar insemna aceasta zi. In versetul trei din Geneza 1:3, totusi lumina a fost creata inaintea Soarelui, iar versetele Geneza 1:14,18, descrie acesti luminatori ai zilei: Soarele ziua si Luna si stelele noaptea. Pana in anul 1.600, oamenii credeau ca Luna si Soarele nu sunt decat niste reprezentanti ai zilei si ai noptii. Nu ei lumineaza ziua si noaptea, ei sunt niste reprezentanti pusi acolo sa stim cand este ziua si cand este noapte. Cum explicati asa ceva? Cum poate Pamantul sa existe inaintea Soarelui si cu iarba, samanta si pomi fructiferi, cand se stie foarte bine astazi ca ce mentine viata pe Pamant este Soarele care da lumina si caldura? 4) Dupa nasterea lui Cain si Abel, in Biblie apar asa numitele genealogii, arbori genealogici (Geneza 5:1-32) de la Adam la Noe, apoi mai apare in Noul Testament de la Avram la Isus si astfel s-a calculat cand a creat Dumnezeu Pamantul, tinand cont si de anii cat au trait acesti oameni care sunt scrisi in Biblie, si astfel a ajuns biserica sa zica ca Pamantul are 6.000 de ani. Acum, daca Pamantul are 6.000 de ani, oamenii nu ar putea sa vada in zilele noastre, o stea, o galaxie sau o nebuloasa mai departe de 6.000 de ani. Tot ceea ce se vede dincolo de o distanta de 6.000 de ani ar trebui sa nu existe, si totusi cea mai indepartata lumina care se poate vedea si exista chiar si poze facute de telescopul Hobble, se afla la o departare de 13 miliarde de ani lumina, sa nu mai vorbesc de stelele care se afla mai aproape de 13 miliarde de ani lumina!!! Cum se poate intelege varsta Universului care se presupune ca este de 13,7 miliarde de ani, cu povestea Creatiei din Biblie? Poate cineva dintre voi sa-mi explice ca mie unul imi este imposibil sa cred ca Pamantul are 6.000 de ani! 5) In Geneza 1:30, Dumnezeu le-a dat ca hrana tuturor animalelor, toata iarba verde. Cu alte cuvinte leul cu coltii lui, mananca iarba! Tigrul la fel, tantarul la fel, toate se hranesc cu iarba!!! Nu vad cum felinele ar putea manca iarba, pentru ca nu au dintii facuti ca sa rumege si nici sistemul digestiv nu este bun pentru iarba asa multa… Cum poate sa se scrie asa ceva in Biblie? Totusi sa continuam si cu alte contradictii: 6) Citim in Leviticul 11:13 – „Iata dintre PASARI, cele pe care le veti privi ca o uraciune, si din care sa nu mancati: vulturul, gripsorul si vulturul de mare;” iar la Leviticul 11:19 apar urmatoarele pasari: „barza, baltanul, si ce este din neamul lui, pupaza si liliacul.” Liliacul intr-adevar zboara, dar NU este PASARE. Criteriile pentru a fi mamifer (de exemplu: oamenii sunt mamifere) si ceea ce distinge mamiferul de pasare: mamiferele au coloana vertebrala, se incalzesc propriu, nu la soare ca reptilele, mamiferele au par, nu ca pasarile: pene, mamifere au dinti nu ca pasarile, mamiferele nasc pe cale naturala nu ca pasarile care depun oua… Deci oamenii cat si liliacul sunt mamifere, iar liliacul nu este in nici un caz PASARE. Sa continuam cu contradictiile: 7) In cartea 2Samuel 24:1, avem urmatorul verset: „Domnul S-a aprins de manie din nou impotriva lui Israel; si a starnit pe David impotriva lor, zicand: „Du-te si fa numaratoarea lui Israel si a lui Iuda”, apoi daca citim in 1Cronici 21:1 – „Satana s-a sculat impotriva lui Israel si a atatat pe David sa faca numaratoarea lui Israel.” Acum daca va ganditi ca sunt doua intamplari diferite, sa stiti ca nu sunt, pentru ca daca se verifica spre exemplu 1Cronici 21:2 si 2Samuel 24:2 (nu are rost sa le mai scriu pentru ca oricum articolul este destul de lung, dar puteti verfica dvs.), se observa ca este exact aceeasi intamplare, iar dupa aceasta intamplare, David a fost pedepsit destul de rau, „trimitand ciuma in Israel, de dimineata pana la vremea hotarata.” Intrebarea este: Cine pana la urma la starnit pe David ? Dumnezeu sau Satana ? Se pare ca la aceasta intrebare nu se cunoaste raspunsul, deoarece Biblia din nou se contrazice singura!!! Desi sunt foarte multe contraziceri in Biblie nu as putea sa le enumar pe toate aici pentru ca ar insemna sa-mi umplu tot site-ul numai cu contraziceri, dar voi mai adauga cateva si din Noul Testament: 8) Citim in Evanghelia dupa Matei 27:46-50 „Si pe la ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: „ELI, ELI, Lama Sabactani ?” adica: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” Unii din cei ce stateau acolo, cand au auzit aceste vorbe, au zis: „Striga pe Ilie!” Si indata, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu otet, l-a pus intr-o trestie, si l-a dat sa bea. Dar ceilalti ziceau: „Lasa, sa vedem daca va veni Ilie sa-l mantuiasca.” Isus a strigat iarasi cu glas tare, si Si-a dat duhul.” In Evanghelia dupa Marcu 15:34-37 citim: „Si in ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: ELOI, ELOI, lama sabactani” care, talmacit, inseamna: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? Unii din cei ce stateau acolo, cand l-au auzit, ziceau: „Iata, cheama pe Ilie!” Si unul dintre ei a alergat de a umplut un burete cu otet, l-a pus intr-o trestie, si I-a dat sa bea, zicand: „Lasati sa vedem daca va veni Ilie sa-L pogoare de pe cruce!” Dar Isus a scos un strigat tare, si Si-a dat duhul.” Apoi citim in Evanghelia dupa Luca 23:46 – „Isus a strigat cu glas tare: „Tata, in mainile tale Imi incredintez duhul!” Si cand a zis aceste vorbe, Si-a dat duhul.” Si in final citim in Evanghelia dupa Ioan 19:30 – „Cand a luat Isus otetul, a zis: „S-a ispravit!” Apoi Si-a plecat capul, si Si-a dat duhul.” Deci dupa Evanghelile dupa Matei si Marcu, Isus a zis: Eloi, Eloi (sau Eli,Eli), lama sabactani, apoi a mai strigat ceva si Si-a dat duhul. Sa zicem ca a strigat ce a zis Luca:„Tata in mainile tale imi incredintez duhul!” Si cand a zis aceste vorbe si-a dat duhul, dar in Ioan spune: „S-a ispravit!”. Deci pana la urma vreau si eu sa stiu care au fost ultimele cuvinte ale lui Isus inainte sa moara pe cruce? Astept comentariile dvs. 9) Citim in Evanghelia dupa Marcu 15:32 – „Hristosul, Imparatul lui Israel, sa se pogoare acum de pe cruce, ca sa vedem si sa credem!” Cei rastigniti impreuna cu El, de asemenea isi bateau joc de El”. Acum mergem la Luca 23:40 – 43 citim: Dar celalalt l-a infruntat, si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti supt aceeasi osanda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar omul acesta n-a facut nici un rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cand vei veni in Imparatia Ta!” Isus a raspuns: „Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu mine in rai.” Intrebare: Ori isi bateau amandoi talhari joc de Isus, ori numai unul dintre ei? Nu stiu care varianta din evanghelii sa o cred: a lui Marcu care spune ca amandoi isi bateau joc de Isus sau a lui Luca care spune ca numai unul dintre talhari isi bate joc de Isus pe cand celalalt talhar ii i-a apararea ??? Continuam… 10) Cand s-au dus femeile la mormantul lui Isus? Citim in Marcu 16:2 – „In ziua dintai a saptamanii, s-au dus la mormant dis-de-dimineata, pe cand RASAREA SOARELE;” iar in Ioan 20:1 – „In ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineata la mormant, pe cand era inca INTUNEREC; si a vazut ca piatra fusese luata de pe mormant.” Intrebare: Cand s-a dus la mormant: cand RASAREA SOARELE sau cand era inca INTUNERIC ? Si mai este intrebarea: Cine s-a dus totusi la mormantul lui Isus ? In Evanghelia dupa Ioan 20:1 care este descris mai sus, se spune ca Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineata la mormant. In Luca 24:9-10 citim: „La intoarcerea lor de la mormant, au povestit toate aceste lucruri celor unsprezece si tuturor celorlalti. Cele ce au spus aceste lucruri apostolilor, erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, si celelalte, cari erau impreuna cu ele.” De altfel, in Evanghelia dupa Marcu 16:1 citim: „Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus, iar in Evanghelia dupa Matei 28:1 citim: „La sfarsitul zilei Sabatului cand incepea sa se lumineze inspre ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena si cealalta Marie au venit sa vada mormantul. Deci numarul femeilor difera de la Maria Magdalena singura (Ioan 20:1), Maria Magdalena si cealalta Marie in Matei 28:1, si Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, Salome si celelalte femei…Deci cine s-a dus in ziua dintai a saptamanii pana la urma la mormantul lui Isus? Si daca s-au dus in ziua dintai a saptamanii, nu inseamna oare ziua de luni? Iar daca Isus a murit in „Vinerea Mare”, de vineri pana luni nu sunt oare patru zile? Deci cand a inviat Isus: a treia zi sau a patra zi? Mergem mai departe cu o alta contrazicere: 11) In Evanghelia dupa Luca 24:2-3 citim: „Au gasit piatra rasturnata de pe mormant, au intrat inlauntrul si n-au gasit trupul lui Domnului Isus.” Acum daca citim in Evanghelia dupa Matei 28:1,2 – „La sfarsitul zilei Sabatului, cand incepea sa se lumineze in spre ziua dintai a saptamanii, Maria Magdalena si cealalta Marie au venit sa vada mormantul. Si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant; caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului, si a sezut pe ea.” Deci aici piatra de la mormant se da la o parte de fata cu femeile, iar in Luca 24:2-3, piatra era deja rasturnata! Deci piatra era sau nu rasturnata cand au ajuns femeile? Mai bine sa o lasam ca probabil nu putem afla si sa trecem la o alta contrazicere: 12) Oare pe cine au vazut femeile acolo la mormant? Dupa Matei 28:1,2 era un inger care a rasturnat piatra; in Marcu 16:5 citim: „Au intrat in mormant, au vazut un tinerel sezand la dreapta, imbracat intr-un vesmant alb, si s-au inspaimantat.” In Luca 24:4 – „Fiindca nu stiau ce sa creada, iata ca li s-au aratat doi barbati, imbracati in haine stralucitoare.” Pana la urma au fost ingeri sau nu? Si daca au fost cati erau, unul sau doi? Daca ne mai uitam si in Ioan 20:11 citim: „Dar Maria sedea afara langa mormant, si plangea. Pe cand plangea, s-a plecat sa se uite in mormant. Si a vazut doi ingeri in alb, sezand in locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap si altul la picioare. Deci, ori era afara, ori era inauntru sau doar s-a uitat de afara inauntru mormantului si a vazut ingerii ? Care varianta sa o alegem, pentru ca avem ceva variante, desi adevarul nu-l putem afla nicicum!!! Sa o lasa si pe asta ca oricum am face, tot nu iese !!! Hadeti sa va mai arat inca o contrazicere, poate sunt printre voi, cativa care ma pot lamuri, desi nu stiu cum ar putea!!! 13) La recunoscut Maria Magdalena pe Isus cand la revazut ? Citim in Matei 28:9 – "Dar iata ca le-a intampinat Isus si le-a zis: „Bucurati-va!” Ele s-au apropiat sa-i cuprinda picioarele, si i s-au inchinat.” Deci l-au recunoscut pe Isus. Daca citim in Ioan 20:14,15, vedem ca de fapt nu l-a recunoscut pe Isus: „Dupa ce a zis aceste vorbe, s-a intors, si a vazut pe Isus stand acolo in picioare; dar nu stia ca este Isus. „Femei”, i-a zis Isus, „de ce plangi? Pe cine cauti?” Ea a crezut ca este gradinarul, si i-a zis: „Domnule, daca l-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, si ma voi duce sa-l iau.” Deci in Matei 28:9 il recunoaste din prima la auzul cuvantului „Bucurati-va!”, iar in Ioan 20:14,15 crede ca este gradinarul!!! Apoi daca mergem mai departe, citim in 1Corinteni 15:5 – „si ca S-a aratat lui Chifa (adica Petru), apoi celor DOISPREZECE.” Nu inteleg aici, cum adica celor doisprezece? Pai Iuda parca murise, se spanzurase, deci poate a vrut sa scrie celor unsprezece!!! Nu pot sa cred ca exista asemenea greselii! Toate astea si multe altele nu dovedesc ca Dumnezeu nu exista, eu cred ca exista, dar toate astea dovedesc ca Biblia nu este Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca daca ar fi Cuvantul lui Dumnezeu, ar fi perfecta, n-ar exista asemenea greseli. Unii spun ca nu conteaza greselile, pentru ca intelesul este acelasi. Daca intelesul este acelasi sa-mi raspunda si mie la intrebarile de mai sus, ex: Cine pana la urma la starnit pe David ? Dumnezeu sau Satana ? (eu nu cred ca are acelasi inteles: ori este Dumnezeu, ori este Satana – sunt doua persoane distincte) sau Care au fost ultimele cuvinte ale lui Isus inainte sa moara pe cruce? si asa mai departe. Le gasiti pe toate in articol. Nu mai spuneti ca Biblia este perfecta ca nu este. Nu vreau sa jignesc pe nimeni dar pentru a-mi demonstra ca Biblia este perfecta si este Cuvantul lui Dumnezeu sa-mi raspunda concret si logic la intrebarile de mai sus, si sa nu vorbeasca pe ocolite sau vulgar pentru ca nu dau dovada de inteligenta. Aduceti-mi argumente ce au un caracter de rezolvare al problemei si nu ocoliti intrebarile spunand tot felul de aiureli. Eu consider ca este de o foarte importanta majora rezolvarea acestor contraziceri, deoarece din asa ceva s-au nascut multitudinea de religii ale Crestinismului. Fiecare a luat din Biblie versetele care i-au convenit mai mult si a creat o religie. O religie care difera tot timpul de o alta religie, si astfel Dumnezeu este impartit in o mie una de traditii, care mai de care mai ciudate. Astept raspunsurile dvs.

Citeste mai mult!

Noi dezvaluiri ale Giulgiului din Torino

Vestitul Giulgiu din Torino care fara nici un fel de indoiala, astazi este cel mai contestat, studiat, cercetat cu raze X, examinat, venerat, hulit, testat, scanat si fotografiat vestigiu din lume si asta datorita faptului ca se presupune a fi apartinut lui Isus din Nazareth, mai exact a fost infasurat cu aceasta bucata de panza dupa ce a fost coborat de pe cruce si inmormantat. Acest Giulgiu din Torino a fost multa vreme venerat ca fiind obiectul descris in Biblie, in Evanghelia dupa Ioan, capitolul 20:6,7. Referindu-se la Petru, Ioan scrie: …a vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata la o parte, intr-un loc. Timp de peste 100 de ani, cercetatori, istorici si oameni de stiinta de tot felul, au incercat sa stabileasca daca aceasta bucata de panza pastrata intr-o catedrala din Torino, Italia, ar putea fi, cu adevarat, cea la care se face referire in Biblie. O incercare de a raspunde la aceasta intrebare a fost facuta in 1978, cand unui grup de oameni de stiinta americani li s-a acordat acces la Giulgiu timp de 5 zile intensiv. Timp de mai multi ani acest grup cunoscut ca Proiectul de Cercetare a Giulgiului din Torino sau pe scurt: STURP, format din oameni de stiinta din diferite domenii ca fizica, chimie, inginerie, medicina legala si multe altele au petrecut nu mai putin de 150.000 de ore studiind, testand si interpretand datele. Rezultatele pareau sa indice faptul ca Giulgiul ar putea fi o panza autentica de inmormantare din secolul I, de undeva din Palestina. Dar apoi in anul 1988, datarea cu Carbon 14 de catre trei laboratoare diferite, a oferit un rezultat cat se poate de diferit: Aceste date plaseaza Giulgiul, in mod clar in Evul mediu. Potrivit testelor de datare cu Carbon 14, Giulgiul ar fi luat fiinta undeva intre anii 1260 – 1390 d.CH. Totusi trebuie subliniat ca faptul ca datarea mostrei din Giulgiu in 1988 a fost deopotriva controversata si foarte contestata de experti din mai multe domenii la acea vreme. Congresul International „Sindone 2000” din Orvieto, Italia unde au participat autorii M.S. Benford si Joseph Marino, au sustinut ideea ca un petic invizibil din secolul XVI din mostra prelevata din Giulgiul din Torino a denaturat datarea cu Carbon 14 facuta in 1988. Ideea lor era sustinuta de ceea ce parea a fi o cercetare istorica amanuntita, dar intreaga idee a fost imediat respinsa ca fiind tehnic imposibila. In acest moment, un alt om de stiinta din echipa STURP originala, a devenit interesat. Ca si altii care au examinat indeaproape Giulgiul, era si el foarte sceptic privind ideea reteserii panzei. Raymond Rogers s-a apucat sa cerceteze daca analiza stiintifica ar putea rezolva problema odata pentru totdeauna. Roger a obtinut monstre ale Giulgiului din zona imediat apropiata celei din care se prelevasera mostrele folosite in datarea cu carbon. Acestea i-au fost puse la dispozitie de chiar cel care le prelevase atunci, Gilbret Raes. Intr-un interviu acordat la Simpozionul „Dallas 2005” despre Giulgiu, Rogers a declarat: „Aceasta este ultima picatura. Am mostre care pot umple golurile. Am luat mostrele de la Raes si cateva mostre din Giulgiu si m-am apucat din nou de lucru si in mai putin de o ora am stiut ca monstrele de la Raes sunt complet diferite in compozitia chimica fata de partea principala a Giulgiului. Dar ceea ce m-a socat cel mai mult a fost cand ma uitam la firele de la Raes am gasit unul care era o inadire cap la cap si asta este exact „reteserea invizibila” despre care vorbeau Benford si Joseph Marino.” Astfel se poate presupune cu o oarecare siguranta stiintifica ca Giulgiul este o tesatura autentica din secolul I chiar daca unii oameni de stiinta vor continua sa nu fie de acord. Intre timp un grup de specialisti in stiinta digitala din Amsterdam si-au canalizat cercetarile pe un alt set de date provenite de la Giulgiu: in Giulgiu este codificata informatia holografica intr-un tipar de interferenta si cel mai probabil contine si mai multe informatii. Papa Ioan Paul al II-lea a declarat ca nu intra in sarcina bisericii, ci a istoricilor si a oamenilor de stiinta sa stabileasca daca Giulgiul este sau nu autentic. Pentru un numar semnificativ de cercetatori, macar o parte din raspunsuri pot fi gasite intr-o catedrala din Oviedo, Spania. S-au facut tot felul de speculatii priviind pozitia panzelor si cum le-au vazut ucenicii lui Isus, dar asta nu este neaparat important, deoarece textul grecesc original al Bibliei este foarte clar in privinta asta: „Dar celalalt ucenic a alergat mai iute decat Petru si a ajuns el intai la mormant; si plecandu-se, a vazut giulgiurile acolo. Dupa dansul a venit si Simon Petru si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile jos si mahrama ce fusese pe capul Lui, nu era la un loc cu giulgiurile, ci deosebit, fiind impaturita intr-un loc.” Acum, oare se potriveste mahrama care exista in Spania cu Giulgiul din Torino, Italia? Cercetarile intreprinse pe Mahrama (Sudarium), sustin de fapt rezultatele cercetatorilor Giulgiului. De exemplu, tehnici moderne de investigare permit ca petele de sange de pe Mahrama din Spania sa fi suprapuse pe cele de pe Giulgiul din Italia. Petele coincid in cele trei feluri principale: mai intai grupa sangvina: AB, in al doilea rand, pete care corespund partii din spate a capului, provin de la sangele curs in timpul vietii. Exista foarte multe pete mici cauzate de un obiect ascutit, care a patruns in piele. Prin suprapunerea celor doua imagini ale panzelor, petele de sange, forma lor exacta, coincide exact, lucru care conduce la o alta concluzie medicala: aceste doua panze au fost folosite pe acelasi trup. Acum, daca a acoperit acelasi trup ca si Giulgiul din Torino, in mod evident, Giulgiul este macar la fel de vechi ca si Mahrama. Dar dand la o parte asemanarile evidente, exista o diferenta foarte importanta: spre deosebire de istoria Giulgiului, istoria Mahramei este necontestata. Intr-o analiza criminalistica moderna prezentata de Dr. Robert Bucklin, fost medic legist in Medicina Legala Patologica, zona Los Angeles este familiarizat cu indiciile unei morti violente, afirmand urmatoarele la investigarea Giulgiului din Torino: „ Pe acest Giulgiu se afla trupul unui barbat de tip caucazian, inalt de 1,80 m, cantarind cam 77 kg. Pe cap sunt siroaie de sange de la numeroase rani, impunsaturi prezente in fata, spate si in crestetul capului. Exista o umflatura pe unul din obraji compatibila cu o lovitura. Incheietura maiini drepte este acoperita de mana stanga, insa exista o rana de la o impunsatura in incheietura stanga compatibila cu o leziune de crucificare. Portretul clasic, artistic si legendar al cuielor batute in palma este incorect, deoarece structurile palmei sunt prea fragile ca sa poata sustine greutatea unui barbat de marimea asta, fara a fi sfasiate. Suvoaie de sange ce curg pe ambele brate pornind din zona incheieturii sunt controlate de forta gravitationala. Deci sangele a curs spre coate, bratele fiind ridicate si intinse. Pe spate sunt peste 100 de leziuni care par a fi urme de lovituri de bici. Istoricii au indicat faptul ca romanii foloseau biciul numit „flagrum”. Acest instrument avea 2 sau 3 curele, avand impletite bucati de metal sau de os care aratau ca niste haltere mici. Pe partea din fata a trupului se gaseste o pata mare de sange rezultata din strapungerea pieptului cu un instrument ca o lance sau sulita. Aceasta arma a strapuns cavitatea toracica, prin cavitatile pleurale, in inima. Mai tarziu dupa ce trupul a fost coborat de pe cruce si intors, sangele a picurat din rana de la piept si s-a adunat in mici balti de-a lungul spatelui. Unul din genunchi prezinta o julitura, provenita de la o cadere. In sfarsit, o tepusa a fost infipta prin ambele calcaie, iar sangele s-a scurs din acea zona si a patat panza. Dovezile unui barbat biciuit, care a fost crucificat si a murit de sufocare posturala si insuficienta cardio-pulmonara sunt cat se poate de clare." Toate dovezile, cu exceptia foarte discreditatei datari cu carbon, confera Giulgiului din Torino o revendicare categorica a autenticitatii. Kevin Moran, de profesie inginer optical, spune ca imaginea de pe Giulgiu este alcatuita din fibre microscopice care sunt de 10 ori mai mici decat un fir de par uman, iar elementele pozei sunt, de fapt, distribuite la intamplare ca punctele dintr-o fotografie din ziar sau revista. Ca sa se obtina acest lucru, ar fi nevoie de un laser atomic incredibil de precis. Asemenea tehnologie nu exista. Potrivit publicatiilor oficiale ale descoperirilor facute de echipa stiintifica STURP privind imaginea de pe Giulgiu, imaginea in sine a fost creata de un fenomen (inca neidentificat) sau de un eveniment capital, care a cauzat degradarea rapida a celulozei (imbatranirea) fibrelor de tesatura, adica o deshidratare si oxidare accelerata a fibrilelor din varful fibrelor de celuloza ale Giulgiului, astfel creand o imagine de sepia sau de culoarea paiului asemanatoare cu cea a unei arsuri surpeficiale. Cu alte cuvinte, imaginea a fost cauzata de Ceva, nimeni nu stie de ce anume, care a afectat doar varfurile fibrilelor care alcatuiesc fibrele, care la randul lor alcatuiesc tesatura. Mai sunt si alte anomalii frapante. De exemplu: se stie de mult ca pe langa detaliu explicit al imaginii trupului, mai sunt si alte imaginii care au fost cumva transmise pe panza, mai precis imaginea unor flori. Alan D. Whanger a observat ca sunt urme de flori pe Giulgiu inca din anul 1985. Studiindu-le a aflat ca erau un numar mare de flori si cautand in Atlasul Botanic al Israelului a incercat sa identifice aceste flori. Cu toate ca le identificase pana la urma, a dorit sa obtina si o confirmare. Asa ca a plecat intr-o calatorie in Israel in anul 1995 si acolo l-a contactat pe profesorul Avinoam Danin, autoritatea mondiala in ce priveste florile din Israel si i-a dus cateva fotografii cu florile care a cofirmat faptul ca erau flori din Ierusalim. Odata ce s-a descoperit ca mai erau si alte imagini pe Giulgiu, Dr. Whanger a cercetat si mai amanuntit si a descoperit monede mici pe fiecare ochi. Ce semnificatie putea a avea acest lucru? In cartea sa „Giulgiul din Torino, aventura si descoperire”, Dr.Whanger atrage atentia ca nu sunt doar acolo, ci prezinta indicii clare si profunde privind data si originea imaginii. Aceste monede erau „banutii vaduvei” batuti de Pilat din Pont in anii 29 d.CH. pana in 33 d.CH. Se putea identifica imaginea lor si, deci, moneda exacta si, astfel se stia originea si data, adica ca au fost batute in 29 d.CH. Acest lucru plaseaza Giulgiul in secolul I, de asemenea il localizeaza in Israel de vreme ce aceste monede sunt echivalentul „banutilor vaduvei” sau a unui codrant al vremii si, deci nu circulau nici in afara Israelului, nici mult dupa domnia lui Tiberiu Cezar, caruia ii erau dedicate. Dar cum s-a putut crea o imagine care sa contina atatea informatii? Sunt unii care cred ca imaginea s-a putut forma numai prin expozia unei radiatii anume. Ramane simplu fapt ca nimic asemanator imaginii Giulgiului nu s-a gasit vreodata. Dame Isabel Piczek, fizician – fizica particulelor, crede ca Giulgiul a condus stiinta in pragul unei intelegeri complet noi a fizicii. In timp ce se ocupa de pozitia trupului in interiorul panzei, a descoperit una dintre acele proprietati misterioase care nu sunt posibile si, totusi, care cumva exista: o faza interioara, care imparte transportul imaginii in doua actiuni si forte separate ermetic, si in acelasi timp simultane, determinand Giulgiul sa fie perfect intins si paralel in ambele parti, creand un adevarat orizont de eveniment. In teoria relativitatii generale s-a descoperit ca exista anumite lucruri numite gauri negre. Suprafata unei gauri negre este numita orizont de eveniment, si se numeste asa deoarece chiar la suprafata, legile fizicii par a-si schimba caracterul in mod drastic. Cand privesti imaginea Giulgiului, cele doua trupuri unul langa celalalt, ai senzatia ca este o imagine plata, insa daca creezi spre exemplu un obiect tridimensional, realizezi ca exista un element separator ciudat, o interfata de unde imaginea este proiectata sus si imaginea este proiectata jos. Muschii corpului nu sunt deloc striviti de piatra mormantului, sunt perfecti. Asta inseamna ca trupul pluteste intre cele doua fasii ale Giulgiului. Ce inseamna asta? Ca nu exista gravitatie absolut deloc. Alte lucruri ciudate descoperite sunt ca imaginea nu este deloc distorsionata. Daca va imaginati ca panza a fost incretita, stransa, infasurata in jurul corpului si dintr-o data apare o imagine perfecta, ceea ce este imposibil daca Giulgiul nu ar fi fost perfect intins, rigid. Lumea crede ca mormantul semnifica moartea. Chiar deloc, din contra, Giulgiul si mormantul semnifica un inceput de necrezut pentru ca in profunzimea orizontului de eveniment prabusit exista ceea ce stiinta cunoaste ca „singularitate”. Aceasta este exact ceea ce a creat Universul in timpul „Big – Bang-ului”. O alta descoperire a Dr. Petrus Soons, bazandu-se pe negativele pozelor facute in 1931 de catre Giussepe Enrie, a descoperit ca aceste negative contin informatie tridimensionala a Giulgiului din Torino. El a dus aceste negative in Olanda si in colaborare cu Laboratorul Holografic Olandez le-a digitalizat. Acum daca un profesionist priveste la negative, poate aprecia prin estimare ca ar contine 2-300 de MB. In urma testelor s-a ajuns de fapt la concluzia ca majoritatea negativelor contineau informatie de pana la 1 GB, ceea ce inseamna de patru ori cantitatea de informatie care se estimase. Cu toate acestea, cel mai emotionant lucru descoperit in imaginile 3D, a fost descoperirea sub barba, la gat a unui cerc ce are forma asemanatoare unei amulete ce a fost pusa acolo. La o analiza mai atenta se puteau identifica 3 litere apartinand limbilor aramaica sau ebraica. Aceste litere sunt: A B A – alef bet alef, adica formeaza cuvantul TATA. Acest cuvant descoperit pentru multi au intelesul de „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Tatalui” sau „Fiul celui Sfant”. Deci, e ca si cum s-ar spune ca aceasta amuleta a fost pusa acolo de catre apostoli, marturisind astfel ca: „Aici se afla Fiul lui Dumnezeu”. Cu toate aceste dovezi, mai ramane sa ne punem intrebarea logica: Este Giulgiul din Torino, de fapt, o dovada fizica si stiintifica a realitatii invierii lui Isus?

Pentru a vedea si filmul faceti click pe acest link

Citeste mai mult!

Manuscrisele de la Marea Moarta II - Ce s-a descoperit de fapt?

Interesul cu care exceptionala descoperire de la Qumran a fost primita nu numai de specialisti, dar si de un public larg, a constituit un stimulent pentru arheologi, care au inceput o sustinuta activitate pentru cautarea de noi pesteri cu manuscrise. Descoperirea primelor suluri le-a amintit cercetatorilor de unele relatari mai vechi ale catorva autori antici si medievali, despre descoperiri de manuscrise grecesti si ebraice in aceeasi regiune, de asemenea si de existenta unei „secte a pesterilor” care ar fi trait odinioara in acele locuri. Origene din Alexandria, de pilda, unul dintre teologii de seama din perioada crestinismului timpuriu, relateaza ca a descoperit in anul 217, in apropiere de Ierihon, manuscrise continand, intre altele, versiunea greaca a Cartii Psalmilor, cu totul deosebita de cea cunoscuta pana atunci. Origene arata ca respectivul manuscris gasit langa Ierihon se afla, impreuna cu alte carti ebraice si grecesti, intr-un vas de argila: intocmai ca manuscrisele de la Qumran!
Asupra unui alt document interesant a atras atentia profesorul Otto Eissfeldt: este vorba despre o scrisoare trimisa, in jurul anului 800 de mitropolitul nestorian al Seleuciei, Timotheos I, mitropolitul Sergios al Elamului. Timotheos relateaza in scrisoarea lui o intamplare ce se aseamana in mod curios cu cea de la Qumran, din 1947: „Am aflat de la niste iudei trecuti la crestinism si primiti in sanul bisericii crestine ca acum vreo zece ani, intr-o incapere sapata in stanca, langa Ierihon, s-au descoperit mai multe carti. Dupa spusele acestor iudei, cainele unui vanator arab a sarit in timpul vanatorii in pestera si n-a mai iesit de acolo. Stapanul cainelui a pornit pe urmele lui si in fata ochilor lui s-a deschis o incapere in firidele careia erau ascunse numeroase carti.
Intors in Ierusalim, vanatorul a povestit iudeilor intamplarea si pe data ei au mers in numar mare catre acel loc, unde au gasit carti biblice si altele, scrise cu litere ebraice. Si cum printre dansii se afla un cunoscator al Scripturii, l-au intrebat despre unele versete din Biblie si citate din Noul Testament, dar care lipsesc in copiile manuscrise ale textului biblic, atat la iudei, cat si la crestini. Auzind acestea din gura unui prozelit, am scris inalt prea sfintiei sale Gavril, precum si mitropolitului din Damasc, ruganadu-i sa trimita dupa acele carti. Asa mi-a spus acel iudeu: „Printre aceste carti am gasit de asemenea peste 200 de psalmi ai lui David”, iar eu si despre asta le-am scris. Spre parerea mea de rau, n-am primit nici un raspuns de la ei, si nici nu am un om potrivit pe care sa-l pot trimite…”
Informatiile furnizate de Thimotheos prezinta un mare interes. Este evident, remarca ca inainte lui Mahomed ed-Dib si a arheologilor contemporani, manuscrisele de la Qumran au fost scoase, incepand cu Origene care atesta acest fapt. Dupa toate probabilitatile, nu fiecare descoperire a fost consemanata in scris, iar dintre cele care au fost, nu toate au ajuns pana la noi.
Continutul scrisorii lui Thimotheos este legat de lucrarea lui Ya’qub Al-Qirqisani, membru al sectei Karaimilor („Fiii Bibliei”), care a trait in prima jumatate a secolului al X-lea, iar in lucrarea sa Istoria sectelor iudaice, Al-Qirqisani afirma ca in secolul I i.e.n. a existat o asa numita „secta a pesterii” in regiunea Marii Moarte – textul este urmatorul: „Cam pe acea vreme a aparut acolo doctrina unei secte numita a pesterii. Ea a primit acest nume din cauza ca scrierile ei religioase au fost descoperite intr-o pestera… Curand s-a ivit acolo Iosua, care, dupa spusele rabinilor, era fiul lui Pandera – el e cunoscut ca Isus, fiul Mariei. El a trait in zilele lui Iosua, feciorul Perahiei, despre care se spune ca a fost unchiul lui Isus din partea mamei. Aceasta s-a intamplat cand domnea Augustus Caesar, imparatul Romei, adica pe timpul celui de-al doilea Templu”.
Nu este exclus sa existe o legatura intre secta „pesterii” si manuscrisele descoperite, pe de-o parte, si secta karaimilor, pe de alta parte. In favoarea acestei ipoteze pledeaza faptul ca unul dintre manuscrisele de la Qumran constituie o versiune mai veche a unui manuscris gasit printre scrierile karaimilor descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo. In afara de asta, exista tangente evidente intre ideologiile comunitatii de la Qumran si secta iudaica a karaimilor – acesti „Fii ai Bibliei”, cum isi spuneau, au aparut in secolul al VIII-lea in Asia Mica, raspandindu-se apoi in Egipt, Spania, Caucaz, Crimeea, Lituania si in alte parti… Ei nu recunosteau decat Biblia, respingand Talmudul si prescriptiile introduse mai tarziu.

In sfarsit, exista si alti autori medievali care mentioneaza „secta pesterii”, asa sunt: al-Biruni (sec. al X-lea si al XI-lea), si Sahristani (sec. al XI-lea si al XII-lea) care, acesta din urma, noteaza ca „secta pesterii” era in plina dezvoltare cu patru veacuri inaintea ereziarhului Arie, asadar inainte de Conciliul de la Niceea din 325 e.n., ceea ce confirma ca secolul I i.e.n. a fost epoca de maxima inflorire a „sectei pesterii”. Din aceasta perioada dateaza si mare parte a Manuscriselor de la Marea Moarta.
Dupa o perioada de 35 de ani care s-a scurs de la primele descoperiri, au fost cercetate circa 300 de grote, naturale sau sapate de mana omului, majoritatea erau goale: in aproape 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala si doar in 11 pesteri de la Qumran si in cateva pesteri de la Wadi Murabb’at si in ruinele manastirii Sf. Sava s-au gasit depozite de manuscrise.
Cand au fost folosite pentru prima oara pesterile din regiune, nu se poate stabili precis. Este sigur, insa, ca au fost abandonate in anul 70 e.n., in timpul rascoalei impotriva ocupatiei romane. In anul acela, rascoala pe cale de a fi inabusita in sange de catre legiunea Decima Fretensis, renumita pentru cruzimea ei, manuscrisele au fost, probabil, puse la adapost in pesteri…
Cine erau locuitorii asezarii de la Khirbet Qumran (adica „ramasitele” sau „ruinele” de la Qumran)? Fireste ca imediat ne duce gandul la acea „secta a pesterilor”, chiar daca locuitorii comunitatii de aici nu stateau permanent in pesteri, in vremuri vitregi se adaposteau acolo si tot acolo isi ascundeau, in vase de lut, manuscrisele.
Cel mai important manuscris al comunitatii de la Qumran il constituie Statutul comunitatii sau Manualul de disciplina: un sul din doua fragmente, insumand aproape doi metri pe o latime de 25 cm – ii lipseste inceputul, iar textul este plin de greseli si adnotari. Totusi, faptul ca mai multe fragmente ale aceluias text, unele dintr-o redactare mai ingrijita, au fost descoperite si in alte pesteri, dovedeste ca reglementa normele unei comunitati de vreme ce la ivirea primejdiei fiecare a cautat sa puna la adapost propriul sau exemplar.
In statut se vorbeste despre un intemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia nu i se spune niciodata pe nume, ci „Invatator al dreptatii” si uneori „Unicul legiuitor”. Interesant este faptul ca membrii comunitatii practicau unele ritualuri pe care mai tarziu le intalnim la crestini, printre care botezul si masa sfanta (cina de tip euharistic). Cercetatorii au observat imediat asemanarea unor paragrafe din Statutul comunitatii cu textele descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo, intemeiata in 882 e.n. si cunoscute sub numele de Documentul de la Damasc (numele acestui oras revine mereu in text) unde se vorbeste de asemenea de „Invatatorul dreptatii”…
Anumite percepte si ritualuri ale membrilor comunitatii de la Qumran vadesc asemanari si cu cele ale sectei esenienilor, despre care ne relateaza Filon din Alexandria, Josephus Flavius si in referiri accidentale, Pliniu cel Batran in Istoria naturala.
Esenienii condamnau folosirea armelor, se opuneau serviciului militar, se supuneau ritualului botezului, luau mese in comun, condamnau sclavia si practicau virtuti ascetice pe care le vom gasi in parte la ordinele calugaresti crestine. Numele lor nu apare in Noul Testament, fapt explicabil prin aceea ca unele dintre conceptiile lor contraziceau dogma crestina. Filon ii situa in regiunea lacului Macaris de langa Alexandria, dar comunitatile lor existau pe aproape intreg teritoriu al Palestinei si cu siguranta in partea apuseana a Marii Moarte.

Josephus Flavius apreciaza numarul lor de 4000. Unii cercetatori socotesc ca membrii comunitatii de la Qumran erau esenieni, altii, ca formau o ramura aparte a esenienilor, o secta a pesterilor care in unele conceptii si ritualuri se desprinsese de esenieni: printre aceste ritualuri se numara si cultul Soarelui practicat de esenieni si pe care „Noua Alianta”, cum isi spuneau membrii comunitatii de la Qumran, il respingeau cu hotarare (s-a emis ipoteza ca expresia, in ebraica „Noua Alianta”, dupa un timp a devenit, in latina, „Noul Testament”).Publicarea acestor materiale din Statutul comunitatii de la Qumran precum si asa-zisul Sul al Razboiului descoperit tot in prima pestera, a starnit discutii inversunate… Deosebirile de vedere se manifestau chiar in sanul comisiei de cercetare, astfel profesorul John M. Allegro, membru al comisiei care se ocupa cu interpretarea si publicarea miilor de fragmente gasite in pestera a patra de la Qumran, unde s-a descoperit si statutul, acordand in 1956 un interviu posturilor britanice de radio (BBC), declarase ca din examinarea unor texte inedite parea sa rezulte ca „Invatatorul dreptatii suferise martiriul, fusese probabil rastignit si apoi reaparuse intr-un fel oarecare credinciosilor lui intocmai ca in legenda lui Isus… Declaratia a provocat protestul colegilor lui din comisie, din care facea parte si clerici, care intr-o scrisoare deschisa trimisa ziarului The Times, i-au cerut sa retracteze interpretarea pasajelor citate in sprijinul afirmatiei sale. Profesorul Allegro nu numai ca n-a retractat cele afirmate, dar le-a si intarit intr-o lucrare mai ampla: The Dead Sea Scolls, publicat in acelasi an 1956, in prestigioasa colectie Penguin Books.
Discutiile in jurul conceptiilor si ritualurilor „Noii Aliante” precum si a „Invatatorului dreptatii”, care ar fi murit pentru ideile sale cu cel putin o suta de ani inaintea lui Isus Christos, au continuat si continua de peste un sfert de veac. Inca din 1950, indata dupa aparitia primei editii a comentariului la Cartea lui Habacuc, profesorul A. Dupont-Sommer de la Sorbona afirmase ca Manuscrisele de la Marea Moarta marcheaza inceputul unei adevarate „cascade de revolutii” in studierea Bibliei si ca Isus Christos „in forma in care ni se infatiseaza in cartile Noului Testament, este in multe privinte o uluitoare reantruchipare a „Invatatorului dreptatii”, iar cunoscuta revista engleza The Ilustrated London News publica in 1955 un articol in care arheologul Lancaster Harding, unul dintre conducatorii sapaturilor de la Qumran, afirma: „Ioan Botezatorul a fost mai mult ca sigur esenian si este probabil ca el a studiat si a lucrat in aceste incaperi…Multi oameni de stiinta presupun ca insusi Christos a invatat catva timp impreuna cu esenienii. Daca lucrurile stau asa, atunci acest mic edificiu (este vorba despre cladirea de la Khirbet Qumran) reprezinta ceva unic, deoarece este singurul dintre toate antichitatile iordaniene care a ramas neschimbat si a fost nestiut pana astazi.”

Din cele peste 40.000 de fragmente de manuscrise descoperite in regiunea Marii Moarte s-a publicat pana acum foarte putin, iar din ceea ce s-a publicat, nu totul a fost suficient studiat. Mare parte a manuscriselor se afla nedescifrate iar unele probabil nearatate publicului, tocmai pentru ca prezinta unele controverse de o importanta universala pentru crestinismul din zilele noastre.

Citeste mai mult!

Giulgiul din Torino si relicvele sfinte facatoare de minuni

O fosta hangita la Nicomedia, in Asia Mica, astazi sub denumirea de Izmit, este socotita ca un fel de intemeietoare a cultului moastelor si relicvelor sfinte facatoare de minuni. Era o zeloasa cautatoare de relicve, a gasit printre altele, moastele celor trei crai de la rasarit precum si „camasa lui Christos”, vesmant care l-ar fi purtat Isus pe drumul calvarului si pe cruce. Aceasta femeie nu este altcineva decat imparateasa Elena, mama imparatului Constantin, cel care a organizat Conciliu de la Niceea si a declarat crestinismul ca religie de stat. Intre timp s-au mai gasit alte cateva relicve identice, o lucrare de referinta ca Mayer’s Lexikon specifica: „ In afara de vesmantul de la Trier mai exista 20 asemenea vesminte sfinte”.
Giulgiul din Torino:

In epoca medievala, cultul moastelor facatoare de minuni era nu numai raspandit, dar daduse nastere si unui soi de negustorie practicata de diversi calugari si pseudocalugari care exploatau naivitatea si ignoranta oamenilor intr-un fel care astazi ne pare incredibil de ridicol. Sa ne fie cu ingaduinta a cita in aceasta privinta, din Decameronul lui Boccaccio, aparut in 1352: ce le oferea calugarul Cipolla, taranilor din Certaldo, ziua a sasea, povestea a zecea: „…degetul Sfantului Duh, nevatamat si intreg, sa juri ca e aievea; pe urma motul ingerului ce i s-a aratat sfantului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coasta de-a lui Verbum Caro; o bucatica din vesmantul credintei catolice; vreo doua sau trei raze din steaua ce-au vazut-o magii la rasarit; o bardacuta cu sudoare de-a sfantului Mihai cand s-a batut cu diavolul; falca mortii sfantului Lazar…” Si cu aceasta lunga si plina de haz insiruire nu s-a sfarsit, caci vicleanul Cipolla mai primise: „…unul din dintii sfintei cruci si intr-o ulcica o farama din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana arhanghelului Gavril si unul din tarlicii lui San Gherardo din Villamagna, si o mana de taciuni din cei pe care a fost prajit sfantul Laurentiu, mucenicul” (E.P.L., 1966, in romaneste de Eta Boeriu).
Toate acestea sunt extrase dintr-o opera beletristica si este apanajul, poate chiar datoria autorului unei asemenea lucrari sa dea frau liber fantezie sale; dar sunt ele, oare, pura fantezie? Catusi de putin, caci Arturo Graf, in Miti, superstizioni e leggende, Loescher, Torino, 1893, care s-a ocupat intre altele si de acest pasaj din opera lui Boccaccio, arata ca, in Evul Mediu, in bisericile europene erau venerate relicve ca „laptele Fecioarei, lacrima varsata de Isus pe trupul sfantului Lazar, o bucatica de carne prajita din trupul sfantului Laurentiu sau chiar pene de-ale arhanghelilor Gavril si Mihai” (citat dupa o nota la versiunea romaneasca a Decameronului). Cu alte cuvinte, mare parte a relicvelor puse de Boccaccio in gura calugarului Cipolla sunt reale, cat despre celelalte, se poate spune ca li se potriveste adaugiul…
Ceea ce surprinde in cultul relicvelor atat de raspandit in Evul Mediu este credulitatea oamenilor, usurinta cu care sunt acceptate. De exemplu cele douazeci de „camasi ale lui Christos” erau toate obiecte de cult, desi textul Evangheliei este limpede: n-a existat decat o singura camasa, cea pe care soldatii romani au tras-o la sorti; de asemenea, chiar admitand ca una dintre ele (de pilda cea descoperita de imparateasa Elena si aflata acum in relicvariul din Trier) ar fi autentica, cum se face ca a rezistat pana in secolul al IV-lea, adica trei veacuri, pana la asa-zisa ei descoperire?
Documentar despre Giulgiul din Torino part 1:


Alte relicve (tot din simple fibre textile) au rezistat chiar 13 sau 14 veacuri: asa este „giulgiul sfant” in care ar fi fost inmormantat Isus si care, avand o poveste asemanatoare cu cea a „camasii lui Christos” a facut si face inca sa curga multa cerneala. Aceasta relicva, obiect de aprige controverse, a primit in Franta numele Saint-Suaire. Totusi ea merita o investigatie mai amanuntita, pentru ca povestea ei ne dezvaluie mecanismul adesea complicat, dar plin de invataminte al crearii legendelor…
In franceza, suaire este lintoliul (giulgiul) in care se infasoara mortii; la origine, termenul latinesc sudarium inseamna „servet”, „prosop”, cu aceeasi radacina ca termenul prin care romanii desemnau baia de aburi: sudatorium. De unde o prima concluzie: mai corect este linteolum („panza de in”), cuvant care, de altfel, a dat linceuil in franceza, si „lintoliu” in romana.
Documentar despre Giulgiul din Torino part 2,3 si 4:






Prima mentiune a relicvei dateaza din 1452, data la care Margueritte de Charny o daruieste ducesei de Savoia, Anne de Lusignan. Cronicarii care mentioneaza aceasta donatie nu sunt de acord asupra felului in care giulgiu a intrat in posesia familiei de Charny. Unul dintre ei arata ca un conte de Charny l-ar fi adus cu sine la inapoierea din cruciada, in 1346, ori in 1346 n-a avut loc nici o cruciada, ultima, a opta, s-a desfasurat incepand cu anul 1270 sub conducerea lui Ludovic IX, care si-a gasit moartea la asediul Tunisului, in timp ce orasele Palestinei cadeau rand pe rand, cucerite de turci, pana in 1291, la caderea Ptolemaismului (Acra, astazi Akka in Israel) cand s-au incheiat cruciadele. Sa se fi inselat cronicarul asupra datei? Sau povestea cu cruciada este doar o…poveste, menita sa lege gasirea giulgiului de locurile sfinte?
O alta cronica, mentionand darul facut ducesei de Savoia, pretinde ca ar fi fost primit de contele Charny de la regele Filip VI (1293-1350), care-l achizitionase de la…hotul ca-l furase de la arhiepiscopul de Besancon; cronicarul respectiv pare sa socoteasca drept ceva firesc ca un rege al Frantei sa achizitioneze lucruri de furat, chiar daca pagubasul este o inalta fata bisericeasca.
Anne de Lusignan transporta pretiosul lintoliu la Chambery, pe atunci capitala ducatului de Savoia, si-l pune in relicvariul unei capele. Se pare, ca inca de pe atunci existau unele indoieli in privinta autenticitatii giulgiului, drept care a fost spalat de mai multe ori si chiar fiert in ulei, dar – ne asigura cronicarul Antoine de Labaing – petele si urmele de sange erau atat de bine imprimate incat n-au putut fi inlaturate.
O alta dovada a autenticitatii giulgiului a fost furnizata, potrivit cronicii, in 1552 cand, cu prilejul unui incendiu, o picatura de argint topit arse un colt al panzei indoite, facand doua gauri, pentru ca apoi cativa martori „obiectivi” sa constate ca focul se oprea exact unde incepeau amprentele corpului celui supus supliciului.
Datarea cu carbon a Giulgiului:


Acestea sunt insemnarile cele mai vechi asupra giulgiului de la Chambery: o bucata de panza de in, lunga de patru metri si treizeci si sase, lata de un metru si zece, presarata cu pete de culoarea rosie-ruginie.
Intre timp, un duce de Savoia transportase pretioasa relicva in Italia, la Torino, mai tarziu ea devenind proprietatea familiei regale italiene, care o pazea cu strasnicie, nelasand pe nimeni sa se apropie pentru a o analiza. Abia in 1898, regele Umberto I autorizeaza pe un oarecare cavaler Pia sa fotografieze giulgiul. Cu mijloace reduse ale tehnicii fotografice de la sfarsitul veacului trecut, cavalerul Pia facu totusi o constatare senzationala, pe care Andre Castelot o rezuma astfel: „… pe imaginea pozitiva, trasaturile apareau mai netede decat pe giulgiu, dar pe cliseul negativ, toate petele maronii deveneau albe si se detasau pe tesatura neagra. In timp ce, la vedere directa, giulgiul semana cu un negativ, negativul fotografic pe care cavalerul Pia il tinea in mainile sale tremurande se prezenta ca un extraordinar pozitiv… Adevarata placa sensibila, giulgiul inregistrase in negativ trupul unui torturat!”
Cavalerul fotograf pretindea ca datorita acestei calitati a putut distinge limpede ceea ce nu se vedea cu ochiul liber: urmele cuielor, rana din coasta provocata de lancea centurionului si, pe umeri si pe fluierele picioarelor, urmele insangerate ale loviturilor biciului roman alcatuit din suvite de piele in care erau varate bile de plumb. De asemenea, pe fantasticul „negativ” apareau si urmele lasate pe fruntea condamnatului de coroana de spini. Cu alte cuvinte, imaginea obtinuta de interpidul cavaler turinez confirma intocmai relatarea evanghelica si, implicit, autenticitatea relicvei.
Senzationala fotografie din 1898 a declansat ceea ce presa franceza va numi L’Affaire du Saint-Suaire: controverse, polemici pasionante, luari de pozitie pro si contra. Adversarii erau numerosi ca: doctorul Barbet si preotul Braun, care au cerut ca giulgiul din Torino sa fie din nou fotografiat, de data aceasta de catre un profesionist si cliseul developat fata de martori. Intre timp, insa, regele Umberto murise, ucis de un terorist, la Monza, pe tronul Italiei se urase (1900) Victor Emanuel III, iar un purtator de cuvant al palatului declara ziaristilor ca familia regala nu autorizeaza efectuarea unor noi fotografii deoarece „o relicva este un lucru sfant si nu un obiect de discutii sterile”.
Adversarii autenticitatii giulgiului au emis parerea ca este vorba, probabil, de o bucata de panza pictata in secolul al XI-lea sau al XIII-lea cu un amestec in care intra si sange uman.


Acestora, inversunatul doctor Barbet le raspunse: „Desfid pe orice pictor de a realiza o asemenea imagine afara de cazul ca este chirurg si cunoaste temeinic fiziologia coagularii.” La care preotul Braun ii raspunse ca nu este neaparat necesar ca un pictor sa fie si chirurg pentru a realiza o asemenea imagine, ea poate fi obtinuta dupa amprenta unui mulaj.



Faptele vor da dreptate preotului Braun: Un pictor, pe numele sau Clement, care nu avea cunostinte de chirurgie sau de fiziologie a coagularii, unse un bust cu tinctura de aloe si, inainte ca vopseaua sa se usuce, apasa usor pe cele doua fete ale bustului o panza de in care absorbi tinctura. Clement a folosit aceasta materie obtinuta prin dizolvarea elementelor colorante active ale plantei aloe, deoarece presupunea ca si cei care, in secolul al XII-lea sau al XIII-lea, au confectionat relicva folosind aceeasi materie; caci in Evanghelia lui Ioan se specifica: „Si a venit Nicodim… aducand cam la o suta de litre de smirna si aloe. Au luat deci trupul lui Isus si l-au infasurat in giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de ingropare la Iudei.”
Presupunerea a fost justa, experienta reusind pe deplin. „Rezultatul a fost tulburator”, relateaza acelasi Andre Castelot, „imaginea obtinuta astfel prezenta fara nici o indoiala o asemanare cu giulgiul din Torino (Le Saint-Sauaire, in Point de Vue, images du Monde din 16 aprilie 1976). Interesanta experienta a pictorului nu-i convinse pe partizanii autenticitatii giulgiului, iar cand Clement muri (in 1939), unul dintre ei merse pana acolo incat declara ca pictorul isi primise pedeapsa cereasca pentru experienta sa nelegiuita, desi medicii certificau ca murise de o banala aprindere de plamani, o congestie pulmonara.
O lovitura de teatru se produce in 1931 cand, dupa treizeci si trei de ani, familia regala italiana autoriza din nou fotografierea lintoliului, de data aceasta de catre cavalerul G. Enrie, tot din Torino, care realiza o gramada de clisee in conditii optime de iluminat si cu material de calitate superioara. Marite, aceste clisee se dovedira a nu avea nici o legatura cu vechiul „negativ” al cavalerului Pia. Dar doctorul Barbet nu dezarma: la spitalul Saint-Joseph din Paris incepu sa… crucifice cadavre, pentru a dovedi ca petele confuze de pe giulgiul din Torino provin intr-adevar de la un om rastignit, si-si continua penibilele experiente pana ce colegii sai de breasla, indignati, le puse capat.
Mai tarziu s-au auzit voci care cer examinarea giulgiului prin… radiografiere si spectroscopie, dar familia regala nu si-a dat asentimentul, de altfel aceasta familie nu mai este regala din 1946, cand in cadrul unui referendum, poporul italian a votat in favoarea republicii, iar Victor-Emanuel III a abdicat si a plecat cu intreaga familie in exil. Este probabil ca nici razele ultraviolete, nici cele infrarosii si nici un fel de alte raze n-ar putea aduce vreo dovada in favoarea autenticitatii relicvei. Cat despre Vatican, reprezentantii sai pastreaza o tacere prudenta in aceasta chestiune. Din cand in cand, atunci cand activitatea politico-diplomatica slabeste si salile de spectacol iau vacanta, se mai gaseste cate un reporter cu imaginatie si mai „dezgroapa” cate o intamplare senzationala legata de Giulgiul din Torino, primita cu incantare de catre bigoti si cu indiferenta de marea majoritate a cititorilor.

Citeste mai mult!