De ce contradictii in Biblie? – II

Big Bang-Big Bang, real sau imaginar, adevarat sau fals, corect sau gresit, timpul a trecut. Big Bang-Big Bang, muntele de altadata, acum doar praf si ceata, iar cuvantul ce te intarea odata, acum te slabeste ca niciodata. Big Bang-Big Bang, strop cu strop, picatura cu picatura, cele doua capete ale clepsidrei se intorc mereu, iar Dumnezeul timpului meu este inlocuit cu Dumnezeul timpului tau. Big Bang-Big Bang. Slavit fie Domnul.
Cuvantul, darul omului pentru om, o indulcire a comunicarii in adanca personalitate a supravietuirii vietii. Celula nu poate fi oprita, Lumina nu poate fi stinsa, iar Cuvantul este miscator. Sunetul nu are valoare daca nu este inteles, iar sentimentul te condamna sa plutesti pana acolo incat mereu ai sa visezi. Gandeste logic, rational pentru ca mintea ta nu are timp sa gandeasca raul din orice altceva. Pic-pic-pic si viata in fiecare zi mai are doar un pic. Laudat fie Domnul.
Biblia este cea mai cumparata, cea mai pretuita si probabil cea mai gresit inteleasa carte din intreaga istorie a civilizatiei umane. Biblia este cea mai importanta carte din istoria civilizatiei vestice, iar zecile de culte crestine o admira atat de mult incat cred ca reprezinta insusi Cuvantul lui Dumnezeu trimis de Dumnezeu oamenilor pe Pamant. Ea este consultata in zilele noastre in dezbateri publice, in privinta drepturilor homosexualilor, avort, chiar si cand se merge la razboi cu alte tari, si chiar si in organizarea si conducerea societatii. Cu toate aceasta Biblia ramane cartea cu cea mai mare putere de influenta asupra oamenilor, deoarece ea dezvaluie prezenta lui Dumnezeu de-a lungul istoriei umanitatii. In aceasta a doua parte a acestui articol doresc sa ma opresc mai mult asupra Noului Testament din Biblie, prezentand o importanta mai mare in primul rand pentru aparitia Fiului lui Dumnezeu printre oameni si a modului corect cum s-au desfasurat evenimentele din acele timpuri, dar inainte de toate trebuie sa readuc aminte de felul cum Noul Testament a intrat in posesia civilizatiei moderne. Cartile Noului Testament au fost scrise toate in greaca, in primul secol al erei noastre. Au fost scrise de catre crestinii care vorbeau limba greaca ce doreau sa pastreze si sa imparta parerile lor si cu ceilalti confrati de-ai lor despre Isus, despre modurile de comportament, despre credinta lor, etc. Astfel ca un autor cum a fost Marcu, cel care a scris prima evanghelie, si care se presupune ca ar fi trait la Roma, felul cum era cartea Evanghelia dupa Marcu transmisa mai departe (neexistand in acea epoca xeroxuri, redactare pe calculator sau fisiere PDF, neexistand nici macar hartie de carbon), era transmisa din mana in mana si transcrisa tot manual de un crestin, apoi un alt crestin obtine copia celui dintai si o copia manual si el, oferind-o mai departe celui de-al treilea si tot asa mai departe. Problema este ca in lumea veche, in acea perioada a Imperiului Roman, cel mai probabil ca 90% din populatie era analfabeta (nu stiau sa scrie si sa citeasca), nu oricine putea sa faca o copie, iar majoritatea celor care stiau sa scrie nu o faceau prea bine.
[Documentarul de mai jos va prezinta cu lux de amanunte contradictiile din Biblie:]

Rastalmacindu-l pe Iisus 1/10:

Cine a facut primele copii ale evanghelilor Noului Testament nu se stie. Nu stim daca acea persoana era competenta sau nu era competenta sa faca o copie, cert este ca s-au facut copii de mana, propozitie cu propozitie, cuvant cu cuvant, litera cu litera. Acum daca cineva a facut o copie, iar altul a facut o alta copie dupa prima copie si cartea insusi fiind o copie a copiilor, ea isi pierde din originalitate datorita scrierii si traducerilor diferite, oferind astfel intelesuri diferite. Ganditi-va ca o copie a Evangheliei dupa Marcu nu exista decat de prin anul 200 e.n. – cam la o distanta de aproximativ 150 de ani de cand a fost scris originalul. Neavand originalele si nici macar primele copii, ci doar copii ale multor alte copii pierdute de-a lungul sutelor de ani, pozitia cuvintelor din carte ramane incerta.

Rastalmacindu-l pe Iisus 2/10:

[Click pentru a vedea si celelalte episoade din documentarul: Rastalmacindu-l pe Iisus.]
Noul Testament a fost scris in greaca, iar la ultima numaratoare s-au descoperit peste 5.700 de copii, iar in limba latina exista vreo 10.000 de copii, cei drept mai putine in limbile : copta (limba Egiptului Antic), in siriana, georgiana, armeana, vechea slavona bisericeasca, etc. Aceste copii pot fi comparate intre ele si fiind comparate intre ele se gasesc foarte multe greseli, pentru ca nici macar doua din aceste copii nu sunt identice.
Marea problema este daca au rezultat modificari importante in Biblie datorita greselilor de-a lungul timpului ? Raspunsul este DA si un exemplu major este in Evanghelia dupa Marcu : In aceasta evanghelie Isus este judecat, crucificat, e mort, e ingropat, iar in a treia zi femeile merg la mormant. Mormantul e gol, Isus nu este inauntru. Acolo este un om care le spune ca Isus nu este acolo, ca a inviat. Le spune femeilor sa zica discipolilor ca ii va intalni in Galilea, apoi femeile au fugit de la mormant si nu au spus nimanui nimic pentru ca le era teama. Punct. Aici se termina Evanghelia dupa Marcu. Si te gandesti cum de se poate termina asa !!! Le-a fost spus sa-i anunte pe discipoli, dar nu spun nimanui ! Discipolii nu mai afla ? Nu mai merg in Galilea ? Nu-l mai vad pe Isus ? Cum se poate sfarsi asa ? Exact asta a fost reactia scribilor. Au ajuns la final si au spus cum de se poate termina asa! Scribii au decis ca nu se poate termina acolo si au adaugat inca 12 versete. In Bibliile de azi veti gasi acele 12 versete adaugate dupa Cap.16, versetul 8 si deseori vor fi in paranteze duble, pentru ca traducatorii vor scrie la subsol ca versetele n-au fost initial acolo ci au fost adaugate de scribi mai tarziu. Stim ca au fost adaugate mai tarziu pentru ca nu apar in manuscrisele timpurii, iar stilul este diferit de cel al restului Evangheliei dupa Marcu si exista inconsistente intre acest final si versetele de dinainte. Aceasta este clar o adaugare la Evanghelia dupa Marcu.
In Noul Testament sunt tot felul de modificari, unele legate de dispute teologice din crestinatatea timpurie, unde scribii schimbau textul si-l faceau sa coincida cu parerile lor teologice, altele au legatura cu schimbarile dintre relatia dintre crestini si evrei, altele cu conceptia crestinilor fata de femei (dezbaterile au loc si astazi in bisericile crestine, cu privire la femei daca au dreptul la un rol in conducere). Deseori aceste dezbateri se fac in jurul unor versete modificate de scribi. In secolul doi, trei, cand rolul femeilor era minimizat au aparut dintr-o data manuscrise in care femeilor le era spus sa fie tacute in biserica. Foarte multe lucruri din Biblie sunt modificate si reinterpretate pentru a fi in concordanta cu principiile de baza ale intereselor maselor dintr-o anumita institutie, fie ea religioasa sau nu. Biblia a fost, este si ramane o CARTE. In multitudinea de cuvinte si fraze, ea invata intr-adevar despre Dumnezeu, despre comportamentul uman, despre istorie, etc., dar ramane doar o CARTE. Tot ceea ce trece dincolo de cuvintele din cartea Biblia nu sunt decat forme de manifestare ale comportamentelor umane.
Mai jos aveti si alte contradictii descoperite in Biblie :

Contradictii biblice despre doctrinele teologice:

Dumnezeu e atotputernic
Matei 19:26
Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu nu este atotputernic
Judecatori 1:19
Domnul a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpînire pe munte, dar n’a putut să izgonească pe locuitorii din cîmpie, pentrucă aveau cară de fer.

Exista doar un singur Dumnezeu
Deuteronom 6:4
Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.
Exista mai multi Dumnezei
Geneza 1:26
Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele cari se mişcă pe pămînt.
Geneza 3:22
Domnul Dumnezeu a zis: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul. Să -l împedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mîna, să ia şi din pomul vieţii, să mănînce din el, şi să trăiască în veci.

Dumnezeu este vazut si auzit
Geneza 3:9,10
Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti?”
El a răspuns: ,,Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentrucă eram gol, şi m’am ascuns.”
Dumnezeu este invizibil si nu poate fi auzit
Ioan 1:18
Nimeni n’a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L -a făcut cunoscut”
Ioan 5:37
Şi Tatăl, care M’a trimes, a mărturisit El însuş despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;
Timotei 6:16
singurul care are nemurirea, care locuieşte într’o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L -a văzut, nici nu -L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică! Amin.

Contradictii biblice despre percepte morale:

Furtul incurajat
Exod 3:21,22
21. Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea Egiptenilor; şi, cînd veţi pleca, nu veţi pleca cu mînile goale.
22. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi dela cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur, şi haine, pe cari le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jăfui astfel pe Egipteni.
Exod 12:35,36
35. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.
36. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor, cari le-au împlinit cererea. Şi astfel au jăfuit pe Egipteni.
Furtul interzis
Levitic 19:13
Să nu asupreşti pe aproapele tău, şi să nu storci nimic dela el prin silă. Să nu opreşti pînă a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Exod 20:15
Să nu furi.

Omuciderea incurajata
Exod 32:27
El le-a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra dela o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa”
Omuciderea interzisa
Exod 20:13
Sa nu ucizi.

Femeile nu au drepturi
Geneza 3:16
Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine.
1 Timotei 2:12
Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.
1 Corinteni 14:34
Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.
Femeile au drepturi
Judecatori 5:7
Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, Pînă cînd m’am sculat eu, Debora, Pînă cînd m’am ridicat eu, ca o mamă în Israel.
Faptele Apostolilor 21:8,9
8 A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el.
9 El avea patru fete fecioare cari prooroceau.

Citeste mai mult!

Noi dezvaluiri ale Giulgiului din Torino

Vestitul Giulgiu din Torino care fara nici un fel de indoiala, astazi este cel mai contestat, studiat, cercetat cu raze X, examinat, venerat, hulit, testat, scanat si fotografiat vestigiu din lume si asta datorita faptului ca se presupune a fi apartinut lui Isus din Nazareth, mai exact a fost infasurat cu aceasta bucata de panza dupa ce a fost coborat de pe cruce si inmormantat. Acest Giulgiu din Torino a fost multa vreme venerat ca fiind obiectul descris in Biblie, in Evanghelia dupa Ioan, capitolul 20:6,7. Referindu-se la Petru, Ioan scrie: …a vazut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui, nu era pusa impreuna cu giulgiurile, ci infasurata la o parte, intr-un loc. Timp de peste 100 de ani, cercetatori, istorici si oameni de stiinta de tot felul, au incercat sa stabileasca daca aceasta bucata de panza pastrata intr-o catedrala din Torino, Italia, ar putea fi, cu adevarat, cea la care se face referire in Biblie. O incercare de a raspunde la aceasta intrebare a fost facuta in 1978, cand unui grup de oameni de stiinta americani li s-a acordat acces la Giulgiu timp de 5 zile intensiv. Timp de mai multi ani acest grup cunoscut ca Proiectul de Cercetare a Giulgiului din Torino sau pe scurt: STURP, format din oameni de stiinta din diferite domenii ca fizica, chimie, inginerie, medicina legala si multe altele au petrecut nu mai putin de 150.000 de ore studiind, testand si interpretand datele. Rezultatele pareau sa indice faptul ca Giulgiul ar putea fi o panza autentica de inmormantare din secolul I, de undeva din Palestina. Dar apoi in anul 1988, datarea cu Carbon 14 de catre trei laboratoare diferite, a oferit un rezultat cat se poate de diferit: Aceste date plaseaza Giulgiul, in mod clar in Evul mediu. Potrivit testelor de datare cu Carbon 14, Giulgiul ar fi luat fiinta undeva intre anii 1260 – 1390 d.CH. Totusi trebuie subliniat ca faptul ca datarea mostrei din Giulgiu in 1988 a fost deopotriva controversata si foarte contestata de experti din mai multe domenii la acea vreme. Congresul International „Sindone 2000” din Orvieto, Italia unde au participat autorii M.S. Benford si Joseph Marino, au sustinut ideea ca un petic invizibil din secolul XVI din mostra prelevata din Giulgiul din Torino a denaturat datarea cu Carbon 14 facuta in 1988. Ideea lor era sustinuta de ceea ce parea a fi o cercetare istorica amanuntita, dar intreaga idee a fost imediat respinsa ca fiind tehnic imposibila. In acest moment, un alt om de stiinta din echipa STURP originala, a devenit interesat. Ca si altii care au examinat indeaproape Giulgiul, era si el foarte sceptic privind ideea reteserii panzei. Raymond Rogers s-a apucat sa cerceteze daca analiza stiintifica ar putea rezolva problema odata pentru totdeauna. Roger a obtinut monstre ale Giulgiului din zona imediat apropiata celei din care se prelevasera mostrele folosite in datarea cu carbon. Acestea i-au fost puse la dispozitie de chiar cel care le prelevase atunci, Gilbret Raes. Intr-un interviu acordat la Simpozionul „Dallas 2005” despre Giulgiu, Rogers a declarat: „Aceasta este ultima picatura. Am mostre care pot umple golurile. Am luat mostrele de la Raes si cateva mostre din Giulgiu si m-am apucat din nou de lucru si in mai putin de o ora am stiut ca monstrele de la Raes sunt complet diferite in compozitia chimica fata de partea principala a Giulgiului. Dar ceea ce m-a socat cel mai mult a fost cand ma uitam la firele de la Raes am gasit unul care era o inadire cap la cap si asta este exact „reteserea invizibila” despre care vorbeau Benford si Joseph Marino.” Astfel se poate presupune cu o oarecare siguranta stiintifica ca Giulgiul este o tesatura autentica din secolul I chiar daca unii oameni de stiinta vor continua sa nu fie de acord. Intre timp un grup de specialisti in stiinta digitala din Amsterdam si-au canalizat cercetarile pe un alt set de date provenite de la Giulgiu: in Giulgiu este codificata informatia holografica intr-un tipar de interferenta si cel mai probabil contine si mai multe informatii. Papa Ioan Paul al II-lea a declarat ca nu intra in sarcina bisericii, ci a istoricilor si a oamenilor de stiinta sa stabileasca daca Giulgiul este sau nu autentic. Pentru un numar semnificativ de cercetatori, macar o parte din raspunsuri pot fi gasite intr-o catedrala din Oviedo, Spania. S-au facut tot felul de speculatii priviind pozitia panzelor si cum le-au vazut ucenicii lui Isus, dar asta nu este neaparat important, deoarece textul grecesc original al Bibliei este foarte clar in privinta asta: „Dar celalalt ucenic a alergat mai iute decat Petru si a ajuns el intai la mormant; si plecandu-se, a vazut giulgiurile acolo. Dupa dansul a venit si Simon Petru si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile jos si mahrama ce fusese pe capul Lui, nu era la un loc cu giulgiurile, ci deosebit, fiind impaturita intr-un loc.” Acum, oare se potriveste mahrama care exista in Spania cu Giulgiul din Torino, Italia? Cercetarile intreprinse pe Mahrama (Sudarium), sustin de fapt rezultatele cercetatorilor Giulgiului. De exemplu, tehnici moderne de investigare permit ca petele de sange de pe Mahrama din Spania sa fi suprapuse pe cele de pe Giulgiul din Italia. Petele coincid in cele trei feluri principale: mai intai grupa sangvina: AB, in al doilea rand, pete care corespund partii din spate a capului, provin de la sangele curs in timpul vietii. Exista foarte multe pete mici cauzate de un obiect ascutit, care a patruns in piele. Prin suprapunerea celor doua imagini ale panzelor, petele de sange, forma lor exacta, coincide exact, lucru care conduce la o alta concluzie medicala: aceste doua panze au fost folosite pe acelasi trup. Acum, daca a acoperit acelasi trup ca si Giulgiul din Torino, in mod evident, Giulgiul este macar la fel de vechi ca si Mahrama. Dar dand la o parte asemanarile evidente, exista o diferenta foarte importanta: spre deosebire de istoria Giulgiului, istoria Mahramei este necontestata. Intr-o analiza criminalistica moderna prezentata de Dr. Robert Bucklin, fost medic legist in Medicina Legala Patologica, zona Los Angeles este familiarizat cu indiciile unei morti violente, afirmand urmatoarele la investigarea Giulgiului din Torino: „ Pe acest Giulgiu se afla trupul unui barbat de tip caucazian, inalt de 1,80 m, cantarind cam 77 kg. Pe cap sunt siroaie de sange de la numeroase rani, impunsaturi prezente in fata, spate si in crestetul capului. Exista o umflatura pe unul din obraji compatibila cu o lovitura. Incheietura maiini drepte este acoperita de mana stanga, insa exista o rana de la o impunsatura in incheietura stanga compatibila cu o leziune de crucificare. Portretul clasic, artistic si legendar al cuielor batute in palma este incorect, deoarece structurile palmei sunt prea fragile ca sa poata sustine greutatea unui barbat de marimea asta, fara a fi sfasiate. Suvoaie de sange ce curg pe ambele brate pornind din zona incheieturii sunt controlate de forta gravitationala. Deci sangele a curs spre coate, bratele fiind ridicate si intinse. Pe spate sunt peste 100 de leziuni care par a fi urme de lovituri de bici. Istoricii au indicat faptul ca romanii foloseau biciul numit „flagrum”. Acest instrument avea 2 sau 3 curele, avand impletite bucati de metal sau de os care aratau ca niste haltere mici. Pe partea din fata a trupului se gaseste o pata mare de sange rezultata din strapungerea pieptului cu un instrument ca o lance sau sulita. Aceasta arma a strapuns cavitatea toracica, prin cavitatile pleurale, in inima. Mai tarziu dupa ce trupul a fost coborat de pe cruce si intors, sangele a picurat din rana de la piept si s-a adunat in mici balti de-a lungul spatelui. Unul din genunchi prezinta o julitura, provenita de la o cadere. In sfarsit, o tepusa a fost infipta prin ambele calcaie, iar sangele s-a scurs din acea zona si a patat panza. Dovezile unui barbat biciuit, care a fost crucificat si a murit de sufocare posturala si insuficienta cardio-pulmonara sunt cat se poate de clare." Toate dovezile, cu exceptia foarte discreditatei datari cu carbon, confera Giulgiului din Torino o revendicare categorica a autenticitatii. Kevin Moran, de profesie inginer optical, spune ca imaginea de pe Giulgiu este alcatuita din fibre microscopice care sunt de 10 ori mai mici decat un fir de par uman, iar elementele pozei sunt, de fapt, distribuite la intamplare ca punctele dintr-o fotografie din ziar sau revista. Ca sa se obtina acest lucru, ar fi nevoie de un laser atomic incredibil de precis. Asemenea tehnologie nu exista. Potrivit publicatiilor oficiale ale descoperirilor facute de echipa stiintifica STURP privind imaginea de pe Giulgiu, imaginea in sine a fost creata de un fenomen (inca neidentificat) sau de un eveniment capital, care a cauzat degradarea rapida a celulozei (imbatranirea) fibrelor de tesatura, adica o deshidratare si oxidare accelerata a fibrilelor din varful fibrelor de celuloza ale Giulgiului, astfel creand o imagine de sepia sau de culoarea paiului asemanatoare cu cea a unei arsuri surpeficiale. Cu alte cuvinte, imaginea a fost cauzata de Ceva, nimeni nu stie de ce anume, care a afectat doar varfurile fibrilelor care alcatuiesc fibrele, care la randul lor alcatuiesc tesatura. Mai sunt si alte anomalii frapante. De exemplu: se stie de mult ca pe langa detaliu explicit al imaginii trupului, mai sunt si alte imaginii care au fost cumva transmise pe panza, mai precis imaginea unor flori. Alan D. Whanger a observat ca sunt urme de flori pe Giulgiu inca din anul 1985. Studiindu-le a aflat ca erau un numar mare de flori si cautand in Atlasul Botanic al Israelului a incercat sa identifice aceste flori. Cu toate ca le identificase pana la urma, a dorit sa obtina si o confirmare. Asa ca a plecat intr-o calatorie in Israel in anul 1995 si acolo l-a contactat pe profesorul Avinoam Danin, autoritatea mondiala in ce priveste florile din Israel si i-a dus cateva fotografii cu florile care a cofirmat faptul ca erau flori din Ierusalim. Odata ce s-a descoperit ca mai erau si alte imagini pe Giulgiu, Dr. Whanger a cercetat si mai amanuntit si a descoperit monede mici pe fiecare ochi. Ce semnificatie putea a avea acest lucru? In cartea sa „Giulgiul din Torino, aventura si descoperire”, Dr.Whanger atrage atentia ca nu sunt doar acolo, ci prezinta indicii clare si profunde privind data si originea imaginii. Aceste monede erau „banutii vaduvei” batuti de Pilat din Pont in anii 29 d.CH. pana in 33 d.CH. Se putea identifica imaginea lor si, deci, moneda exacta si, astfel se stia originea si data, adica ca au fost batute in 29 d.CH. Acest lucru plaseaza Giulgiul in secolul I, de asemenea il localizeaza in Israel de vreme ce aceste monede sunt echivalentul „banutilor vaduvei” sau a unui codrant al vremii si, deci nu circulau nici in afara Israelului, nici mult dupa domnia lui Tiberiu Cezar, caruia ii erau dedicate. Dar cum s-a putut crea o imagine care sa contina atatea informatii? Sunt unii care cred ca imaginea s-a putut forma numai prin expozia unei radiatii anume. Ramane simplu fapt ca nimic asemanator imaginii Giulgiului nu s-a gasit vreodata. Dame Isabel Piczek, fizician – fizica particulelor, crede ca Giulgiul a condus stiinta in pragul unei intelegeri complet noi a fizicii. In timp ce se ocupa de pozitia trupului in interiorul panzei, a descoperit una dintre acele proprietati misterioase care nu sunt posibile si, totusi, care cumva exista: o faza interioara, care imparte transportul imaginii in doua actiuni si forte separate ermetic, si in acelasi timp simultane, determinand Giulgiul sa fie perfect intins si paralel in ambele parti, creand un adevarat orizont de eveniment. In teoria relativitatii generale s-a descoperit ca exista anumite lucruri numite gauri negre. Suprafata unei gauri negre este numita orizont de eveniment, si se numeste asa deoarece chiar la suprafata, legile fizicii par a-si schimba caracterul in mod drastic. Cand privesti imaginea Giulgiului, cele doua trupuri unul langa celalalt, ai senzatia ca este o imagine plata, insa daca creezi spre exemplu un obiect tridimensional, realizezi ca exista un element separator ciudat, o interfata de unde imaginea este proiectata sus si imaginea este proiectata jos. Muschii corpului nu sunt deloc striviti de piatra mormantului, sunt perfecti. Asta inseamna ca trupul pluteste intre cele doua fasii ale Giulgiului. Ce inseamna asta? Ca nu exista gravitatie absolut deloc. Alte lucruri ciudate descoperite sunt ca imaginea nu este deloc distorsionata. Daca va imaginati ca panza a fost incretita, stransa, infasurata in jurul corpului si dintr-o data apare o imagine perfecta, ceea ce este imposibil daca Giulgiul nu ar fi fost perfect intins, rigid. Lumea crede ca mormantul semnifica moartea. Chiar deloc, din contra, Giulgiul si mormantul semnifica un inceput de necrezut pentru ca in profunzimea orizontului de eveniment prabusit exista ceea ce stiinta cunoaste ca „singularitate”. Aceasta este exact ceea ce a creat Universul in timpul „Big – Bang-ului”. O alta descoperire a Dr. Petrus Soons, bazandu-se pe negativele pozelor facute in 1931 de catre Giussepe Enrie, a descoperit ca aceste negative contin informatie tridimensionala a Giulgiului din Torino. El a dus aceste negative in Olanda si in colaborare cu Laboratorul Holografic Olandez le-a digitalizat. Acum daca un profesionist priveste la negative, poate aprecia prin estimare ca ar contine 2-300 de MB. In urma testelor s-a ajuns de fapt la concluzia ca majoritatea negativelor contineau informatie de pana la 1 GB, ceea ce inseamna de patru ori cantitatea de informatie care se estimase. Cu toate acestea, cel mai emotionant lucru descoperit in imaginile 3D, a fost descoperirea sub barba, la gat a unui cerc ce are forma asemanatoare unei amulete ce a fost pusa acolo. La o analiza mai atenta se puteau identifica 3 litere apartinand limbilor aramaica sau ebraica. Aceste litere sunt: A B A – alef bet alef, adica formeaza cuvantul TATA. Acest cuvant descoperit pentru multi au intelesul de „Fiul lui Dumnezeu”, „Fiul Tatalui” sau „Fiul celui Sfant”. Deci, e ca si cum s-ar spune ca aceasta amuleta a fost pusa acolo de catre apostoli, marturisind astfel ca: „Aici se afla Fiul lui Dumnezeu”. Cu toate aceste dovezi, mai ramane sa ne punem intrebarea logica: Este Giulgiul din Torino, de fapt, o dovada fizica si stiintifica a realitatii invierii lui Isus?

Pentru a vedea si filmul faceti click pe acest link

Citeste mai mult!

Manuscrisele de la Marea Moarta II - Ce s-a descoperit de fapt?

Interesul cu care exceptionala descoperire de la Qumran a fost primita nu numai de specialisti, dar si de un public larg, a constituit un stimulent pentru arheologi, care au inceput o sustinuta activitate pentru cautarea de noi pesteri cu manuscrise. Descoperirea primelor suluri le-a amintit cercetatorilor de unele relatari mai vechi ale catorva autori antici si medievali, despre descoperiri de manuscrise grecesti si ebraice in aceeasi regiune, de asemenea si de existenta unei „secte a pesterilor” care ar fi trait odinioara in acele locuri. Origene din Alexandria, de pilda, unul dintre teologii de seama din perioada crestinismului timpuriu, relateaza ca a descoperit in anul 217, in apropiere de Ierihon, manuscrise continand, intre altele, versiunea greaca a Cartii Psalmilor, cu totul deosebita de cea cunoscuta pana atunci. Origene arata ca respectivul manuscris gasit langa Ierihon se afla, impreuna cu alte carti ebraice si grecesti, intr-un vas de argila: intocmai ca manuscrisele de la Qumran!
Asupra unui alt document interesant a atras atentia profesorul Otto Eissfeldt: este vorba despre o scrisoare trimisa, in jurul anului 800 de mitropolitul nestorian al Seleuciei, Timotheos I, mitropolitul Sergios al Elamului. Timotheos relateaza in scrisoarea lui o intamplare ce se aseamana in mod curios cu cea de la Qumran, din 1947: „Am aflat de la niste iudei trecuti la crestinism si primiti in sanul bisericii crestine ca acum vreo zece ani, intr-o incapere sapata in stanca, langa Ierihon, s-au descoperit mai multe carti. Dupa spusele acestor iudei, cainele unui vanator arab a sarit in timpul vanatorii in pestera si n-a mai iesit de acolo. Stapanul cainelui a pornit pe urmele lui si in fata ochilor lui s-a deschis o incapere in firidele careia erau ascunse numeroase carti.
Intors in Ierusalim, vanatorul a povestit iudeilor intamplarea si pe data ei au mers in numar mare catre acel loc, unde au gasit carti biblice si altele, scrise cu litere ebraice. Si cum printre dansii se afla un cunoscator al Scripturii, l-au intrebat despre unele versete din Biblie si citate din Noul Testament, dar care lipsesc in copiile manuscrise ale textului biblic, atat la iudei, cat si la crestini. Auzind acestea din gura unui prozelit, am scris inalt prea sfintiei sale Gavril, precum si mitropolitului din Damasc, ruganadu-i sa trimita dupa acele carti. Asa mi-a spus acel iudeu: „Printre aceste carti am gasit de asemenea peste 200 de psalmi ai lui David”, iar eu si despre asta le-am scris. Spre parerea mea de rau, n-am primit nici un raspuns de la ei, si nici nu am un om potrivit pe care sa-l pot trimite…”
Informatiile furnizate de Thimotheos prezinta un mare interes. Este evident, remarca ca inainte lui Mahomed ed-Dib si a arheologilor contemporani, manuscrisele de la Qumran au fost scoase, incepand cu Origene care atesta acest fapt. Dupa toate probabilitatile, nu fiecare descoperire a fost consemanata in scris, iar dintre cele care au fost, nu toate au ajuns pana la noi.
Continutul scrisorii lui Thimotheos este legat de lucrarea lui Ya’qub Al-Qirqisani, membru al sectei Karaimilor („Fiii Bibliei”), care a trait in prima jumatate a secolului al X-lea, iar in lucrarea sa Istoria sectelor iudaice, Al-Qirqisani afirma ca in secolul I i.e.n. a existat o asa numita „secta a pesterii” in regiunea Marii Moarte – textul este urmatorul: „Cam pe acea vreme a aparut acolo doctrina unei secte numita a pesterii. Ea a primit acest nume din cauza ca scrierile ei religioase au fost descoperite intr-o pestera… Curand s-a ivit acolo Iosua, care, dupa spusele rabinilor, era fiul lui Pandera – el e cunoscut ca Isus, fiul Mariei. El a trait in zilele lui Iosua, feciorul Perahiei, despre care se spune ca a fost unchiul lui Isus din partea mamei. Aceasta s-a intamplat cand domnea Augustus Caesar, imparatul Romei, adica pe timpul celui de-al doilea Templu”.
Nu este exclus sa existe o legatura intre secta „pesterii” si manuscrisele descoperite, pe de-o parte, si secta karaimilor, pe de alta parte. In favoarea acestei ipoteze pledeaza faptul ca unul dintre manuscrisele de la Qumran constituie o versiune mai veche a unui manuscris gasit printre scrierile karaimilor descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo. In afara de asta, exista tangente evidente intre ideologiile comunitatii de la Qumran si secta iudaica a karaimilor – acesti „Fii ai Bibliei”, cum isi spuneau, au aparut in secolul al VIII-lea in Asia Mica, raspandindu-se apoi in Egipt, Spania, Caucaz, Crimeea, Lituania si in alte parti… Ei nu recunosteau decat Biblia, respingand Talmudul si prescriptiile introduse mai tarziu.

In sfarsit, exista si alti autori medievali care mentioneaza „secta pesterii”, asa sunt: al-Biruni (sec. al X-lea si al XI-lea), si Sahristani (sec. al XI-lea si al XII-lea) care, acesta din urma, noteaza ca „secta pesterii” era in plina dezvoltare cu patru veacuri inaintea ereziarhului Arie, asadar inainte de Conciliul de la Niceea din 325 e.n., ceea ce confirma ca secolul I i.e.n. a fost epoca de maxima inflorire a „sectei pesterii”. Din aceasta perioada dateaza si mare parte a Manuscriselor de la Marea Moarta.
Dupa o perioada de 35 de ani care s-a scurs de la primele descoperiri, au fost cercetate circa 300 de grote, naturale sau sapate de mana omului, majoritatea erau goale: in aproape 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala si doar in 11 pesteri de la Qumran si in cateva pesteri de la Wadi Murabb’at si in ruinele manastirii Sf. Sava s-au gasit depozite de manuscrise.
Cand au fost folosite pentru prima oara pesterile din regiune, nu se poate stabili precis. Este sigur, insa, ca au fost abandonate in anul 70 e.n., in timpul rascoalei impotriva ocupatiei romane. In anul acela, rascoala pe cale de a fi inabusita in sange de catre legiunea Decima Fretensis, renumita pentru cruzimea ei, manuscrisele au fost, probabil, puse la adapost in pesteri…
Cine erau locuitorii asezarii de la Khirbet Qumran (adica „ramasitele” sau „ruinele” de la Qumran)? Fireste ca imediat ne duce gandul la acea „secta a pesterilor”, chiar daca locuitorii comunitatii de aici nu stateau permanent in pesteri, in vremuri vitregi se adaposteau acolo si tot acolo isi ascundeau, in vase de lut, manuscrisele.
Cel mai important manuscris al comunitatii de la Qumran il constituie Statutul comunitatii sau Manualul de disciplina: un sul din doua fragmente, insumand aproape doi metri pe o latime de 25 cm – ii lipseste inceputul, iar textul este plin de greseli si adnotari. Totusi, faptul ca mai multe fragmente ale aceluias text, unele dintr-o redactare mai ingrijita, au fost descoperite si in alte pesteri, dovedeste ca reglementa normele unei comunitati de vreme ce la ivirea primejdiei fiecare a cautat sa puna la adapost propriul sau exemplar.
In statut se vorbeste despre un intemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia nu i se spune niciodata pe nume, ci „Invatator al dreptatii” si uneori „Unicul legiuitor”. Interesant este faptul ca membrii comunitatii practicau unele ritualuri pe care mai tarziu le intalnim la crestini, printre care botezul si masa sfanta (cina de tip euharistic). Cercetatorii au observat imediat asemanarea unor paragrafe din Statutul comunitatii cu textele descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo, intemeiata in 882 e.n. si cunoscute sub numele de Documentul de la Damasc (numele acestui oras revine mereu in text) unde se vorbeste de asemenea de „Invatatorul dreptatii”…
Anumite percepte si ritualuri ale membrilor comunitatii de la Qumran vadesc asemanari si cu cele ale sectei esenienilor, despre care ne relateaza Filon din Alexandria, Josephus Flavius si in referiri accidentale, Pliniu cel Batran in Istoria naturala.
Esenienii condamnau folosirea armelor, se opuneau serviciului militar, se supuneau ritualului botezului, luau mese in comun, condamnau sclavia si practicau virtuti ascetice pe care le vom gasi in parte la ordinele calugaresti crestine. Numele lor nu apare in Noul Testament, fapt explicabil prin aceea ca unele dintre conceptiile lor contraziceau dogma crestina. Filon ii situa in regiunea lacului Macaris de langa Alexandria, dar comunitatile lor existau pe aproape intreg teritoriu al Palestinei si cu siguranta in partea apuseana a Marii Moarte.

Josephus Flavius apreciaza numarul lor de 4000. Unii cercetatori socotesc ca membrii comunitatii de la Qumran erau esenieni, altii, ca formau o ramura aparte a esenienilor, o secta a pesterilor care in unele conceptii si ritualuri se desprinsese de esenieni: printre aceste ritualuri se numara si cultul Soarelui practicat de esenieni si pe care „Noua Alianta”, cum isi spuneau membrii comunitatii de la Qumran, il respingeau cu hotarare (s-a emis ipoteza ca expresia, in ebraica „Noua Alianta”, dupa un timp a devenit, in latina, „Noul Testament”).Publicarea acestor materiale din Statutul comunitatii de la Qumran precum si asa-zisul Sul al Razboiului descoperit tot in prima pestera, a starnit discutii inversunate… Deosebirile de vedere se manifestau chiar in sanul comisiei de cercetare, astfel profesorul John M. Allegro, membru al comisiei care se ocupa cu interpretarea si publicarea miilor de fragmente gasite in pestera a patra de la Qumran, unde s-a descoperit si statutul, acordand in 1956 un interviu posturilor britanice de radio (BBC), declarase ca din examinarea unor texte inedite parea sa rezulte ca „Invatatorul dreptatii suferise martiriul, fusese probabil rastignit si apoi reaparuse intr-un fel oarecare credinciosilor lui intocmai ca in legenda lui Isus… Declaratia a provocat protestul colegilor lui din comisie, din care facea parte si clerici, care intr-o scrisoare deschisa trimisa ziarului The Times, i-au cerut sa retracteze interpretarea pasajelor citate in sprijinul afirmatiei sale. Profesorul Allegro nu numai ca n-a retractat cele afirmate, dar le-a si intarit intr-o lucrare mai ampla: The Dead Sea Scolls, publicat in acelasi an 1956, in prestigioasa colectie Penguin Books.
Discutiile in jurul conceptiilor si ritualurilor „Noii Aliante” precum si a „Invatatorului dreptatii”, care ar fi murit pentru ideile sale cu cel putin o suta de ani inaintea lui Isus Christos, au continuat si continua de peste un sfert de veac. Inca din 1950, indata dupa aparitia primei editii a comentariului la Cartea lui Habacuc, profesorul A. Dupont-Sommer de la Sorbona afirmase ca Manuscrisele de la Marea Moarta marcheaza inceputul unei adevarate „cascade de revolutii” in studierea Bibliei si ca Isus Christos „in forma in care ni se infatiseaza in cartile Noului Testament, este in multe privinte o uluitoare reantruchipare a „Invatatorului dreptatii”, iar cunoscuta revista engleza The Ilustrated London News publica in 1955 un articol in care arheologul Lancaster Harding, unul dintre conducatorii sapaturilor de la Qumran, afirma: „Ioan Botezatorul a fost mai mult ca sigur esenian si este probabil ca el a studiat si a lucrat in aceste incaperi…Multi oameni de stiinta presupun ca insusi Christos a invatat catva timp impreuna cu esenienii. Daca lucrurile stau asa, atunci acest mic edificiu (este vorba despre cladirea de la Khirbet Qumran) reprezinta ceva unic, deoarece este singurul dintre toate antichitatile iordaniene care a ramas neschimbat si a fost nestiut pana astazi.”

Din cele peste 40.000 de fragmente de manuscrise descoperite in regiunea Marii Moarte s-a publicat pana acum foarte putin, iar din ceea ce s-a publicat, nu totul a fost suficient studiat. Mare parte a manuscriselor se afla nedescifrate iar unele probabil nearatate publicului, tocmai pentru ca prezinta unele controverse de o importanta universala pentru crestinismul din zilele noastre.

Citeste mai mult!

Manuscrisele de la Marea Moarta I - Primele Descoperiri

In primavara anului 1948, posturile de radio si presa din lumea intreaga anuntau descoperirea unor stravechi manuscrise in cateva pesteri din desertul Iudeii, nu departe de tarmul de nord – vest al Marii Moarte. Era vorba de manuscrise religioase, texte in parte cu caracter canonic dar si multe apocrife. Mass – media de atunci, dar si numerosi oameni de stiinta aratau ca este cea mai importanta descoperire de acest fel din ultima suta de ani, de la descoperirea in 1844 si 1859, a tezaurului de manuscrise aflat la manastirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai. Biblioteca manastirii constituie una dintre cele mai bogate colectii monastice de manuscrise din lume. In 1844 a fost vizitata de teologul protestant german Konstantin Tischendorf, unul dintre intemeietorii paleografiei biblice, care a ramas ingrozit de cele vazute: unii calugari foloseau foile de pergament pentru a-si inveli borcanele cu dulceata si conserve. In lazile de gunoi paleograful german gasise peste o suta de pergamente care urmau sa fie aruncate in foc. Rasfoindu-le avu surpriza sa dea peste adevarate comori bibliografice, intre altele poate cel mai vechi manuscris grecesc al Bibliei, datand din secolul al IV-lea si care ulterior a primit numele de Codex Sinaiticus – valoarea sa stiintifica nu e cu nimic mai prejos decat a celebrului Codex Vaticanus – de altfel, cele doua manuscrise dateaza cam din aceeasi perioada.
K. Tischendorf a luat cu el, in Germania, patruzeci de foi din manuscrisul sinaitic al Bibliei, pentru a le studia. In 1859, asadar, la cincisprezece ani dupa prima sa vizita, se intoarse si reusi sa descopere aproape intreg manuscrisul – mai exact: 347 de foi. Dar calugarii refuzara sa le vanda, ba chiar se impotrivira ca manuscrisul sa fie studiat. Mai tarziu, acceptara sa-l imprumute tarului Alexandru II, iar dupa ce acesta le facuse numeroase daruri: intre care o valoroasa colectie de icoane – i-l daruira in compesatie… In 1933, Codexul Sinaitic a fost achizitionat de British Museum pentru impresionanta suma de 100.000 de lire sterline si constituie astazi una dintre cele mai pretioase piese din marea biblioteca a acestei institutii. Tezaurul de la Sf. Ecaterina cuprinde si numeroase alte manuscrise in greaca, siriana, ebraica, araba, gruzina, copta, slava si alte limbi.

Manuscrisele de la Marea Moarta au inceput sa apara la lumina incepand din anul 1945, cand un tanar beduin ( beduini = nomazi crescatori de oi si capre) din tribul taamirilor, pe nume Mahomed ed-Dib („Mahomed Lupul”), cautand o capra ratacita de restul turmei, a descoperit intr-o pestera din regiunea Wadi Qumran niste suluri de piele scrise in ebraica si care ulterior s-au dovedit a avea o vechime de peste doua milenii. In anul 1947, cativa pastori din tribul taamirilor, veniti la Bethleem pentru a-si desface produsele si a cumpara marfurile de care aveau trebuinta, ofera unui anticar din oras cateva manuscrise pe pergament, pentru modesta suma de 20 de lire palestiniene. Negustorul nu manifesta nici un fel de interes pentru manuscrise si refuza sa le achizitioneze. Atunci beduinii se adreseaza altui negustor, pe nume Halila Iskander, care era si propietarul unui atelier de cizmarie: bucatile de piele puteau gasi o utilizare in cizmarie, chiar daca erau acoperite cu niste semne misterioase pe care pastorii nu le intelegeau… Dar Halila Iskander, mai cunoscut sub numele de Kado, era si membru al comunitatii siro-crestine a iacobitilor, si a banuit ca are in fata manuscrise siriene vechi, astfel prin mijlocirea unui coreligionar: anticarul Georges Isaye din Ierusalim, Kando il instiinteaza pe mitropolitul Athanasios Ioshua Samuil (Samuel Mar Athanasie), staretul manastirii Sf. Marcu (potrivit traditiei, manastirea este cladita pe locul unde se afla casa apostolului Marcu si unde Isus ar fi cinat pentru ultima oara cu ucenicii sai, localizare, probabil, legendara: „Cina cea de taina” a inspirat, intre altele, marea fresca a lui Leonardo din refectoriul unei manastiri din Milano).
Staretul Athanasie nu cunostea limba manuscriselor, dar si-a dat imediat seama ca ar putea fi foarte valoroase: proveneau din regiunea Qumran, din apropierea oazei Ain Feshkha – regiune nelocuita de secole, ceea ce constituia o garantie a vechimii lor. Incerca sa ia legatura cu pastorii, dar era prea tarziu, taamirii parasisera orasul.
Catva timp, nu s-a mai auzit nimic despre manuscrise. Staretul Mar Athanasie nu s-a grabit sa-i caute pe taamiri – pe de-o parte fiinca inca nu cunostea valoarea reala a manuscriselor oferite spre vanzare, pe de alta parte era foarte greu sa gasesti niste beduini care rataceau cu oile si caprele lor intr-o regiune izolata ca Wadi Qumran. Totusi, il instiinta pe Kando, a carui pravalie din Bethleem era o sursa obisnuita de aprovizionare pentru ciobanii din regiune, sa-i anunte pe acestia ca eventual este interesat in achizitionarea „bucatilor de piele”.
Staretul era, dupa cum aratam, si mitropolitul bisericii siro-iacobite de rit monofizic, ramura a crestinismului despartita dupa sinodul ecumenic de la Calcedon – 451, si isi trage numele din aceea ca nu recunoaste dogma oficiala crestina despre dubla natura divina si umana a lui Isus, ci numai pe cea divina. Ramura siro-iacobita a acestei biserici formeaza o comunitate destul de inchisa, folosind ca limba de cult exclusiv siriana, ceea ce explica de ce mitropolitul nu cunostea ebraica si de ce nu s-a aratat din cale afara de interesat in achizitionarea manuscriselor. Mai tarziu, insa, cand isi va da seama de valoarea sulurilor oferite spre vanzare de taamiri, interesul lui va creste considerabil. Bineanteles ca in cele din urma beduinii se reantorc si se intalnesc cu staretul Athanasie si pentru cinci manuscrise pe piele, care de fapt erau numai patru: doua dintre suluri cuprindeau fragmente ale aceluiasi manuscris (asa zisul statut al Comunitatii), au capatat de la mitropolit aproximativ 50 de lire. Printre celelalte manscrise se afla si textul complet al cartii prorocului Isaia, de asemenea un sul ale carui foi se lipisera intre ele formand o masa compacta, foarte greu de descifrat, iar oamenii de stiinta au reusit sa descifreze numele lui Lameh si s-au grabit sa-l intituleze conventional „Apocalipsul lui Lameh” – ulterior, dupa ce sulul a fost desfasurat si restaurat de specialisti, a primit numele de „Apocriful Genezei”, deoarece continea povestea, amplificata a Cartii Facerii din Biblie.
Manuscrisele aflate la cel de-al treilea beduin, care refuzase sa se intoarca la manastire, au fost tarziu achizitionate de profesorul Elazar L. Sukenik, de la Universitatea din Ierusalim, cel dintai care a publicat, in 1948, o descriere a primelor manuscrise. Dupa moarte sa, opera sa a fost continuata de elevii sai si in special de fiul sau Ygal Yadin, care a parasit vremelnic uniforma de ofiter spre a se dedica cercetarilor paleografice.
Intrat in posesia sulurilor si necunoscand limba ebraica, totusi a trimis oameni sa cerceteze pestera de la Qumran si s-a adresat specialistului olandez J. van der Ploeg, care se gasea atunci la Ierusalim in calitate de oaspete al Scolii franceze de arheologie, condusa de cunoscutul arheolog si biblist Roland de Vaux. In august 1947, van der Ploeg l-a vizitat pe mitropolitul Athanasie la manastire, stabilind imediat ca manuscrisul cuprindea textul Cartii prorocului Isaia…

La 25 noiembrie 1947, un negustor de antichitati din Ierusalim l-a chemat la telefon pe profesorul Sukenik, dand o intalnire la hotarul dintre orasul vechi si cel nou (pe atunci intreaga regiune trecea prin framantari politice, deoarece mandatul britanic asupra Palestinei expira si intre cele doua state Iordania si Israel a izbucnit un razboi de guerila, intre arabi si evrei, alimentat chiar de englezi…), si i-a intins peste gard o bucata de piele acoperita cu o scriere in alfabetul ebraic. Totodata, negustorul i-a impartasit lui Sukenik zvonurile despre descoperirile facute de beduini. Sukenik a ramas surprins la vederea acestor caractere ce-i erau familiare si si-a dat seama de marea vechime a manuscriselor.
La 29 noiembrie, Sukenik, impreuna cu anticarul amintit, a efectuat o calatorie extrem de riscanta la Bethleem, pentru ca sa stea de vorba cu negustorul caruia i se adresasera initial beduinii si care, dupa cum stim, refuzase sa le plateasca modesta suma ceruta. In urma intalnirii, Sukenik a cumparat trei manuscrise si doua vase in care s-au aflat acestea.
Nu mult dupa aceea, unul dintre bibliotecarii invitati la timpul sau la manastirea Sf. Marcu, i-a vorbit lui Sukenik despre manuscrisele mitropolitului, care afirma ca le-ar fi gasit in biblioteca manastirii. Situatia politica incordata, ce se crease pe atunci in Ierusalim a zadarnicit toate efoturile lui Sukenik de a intra in contact cu mitropolitul.
La sfarsitul lunii ianuarie 1948, Sukenik a primit pe neasteptate o scrisoare din partea lui Anton Kiraz, membru al comunitatii crestine siriene, pe terenul caruia Sukenik efectuase mai multe sapaturi arheologice. Kiraz il ruga, in numele mitropolitului, sa-i acorde o intrevedere, indicand ca loc de intalnire un sector al teritoriului neutru. Noaptea, la lumina unei lanterne de buzunar, Sukenik a examinat manuscrisele prezentate si a stabilit pe loc ca unul dintre fragmente contine textul cartii prorocului Isaia. Celelalte doua fragmente faceau parte din sulul Statutului. Sukenik n-a putut cumpara in acea seara sulurile, fiindca nu luase bani cu el. Totusi, Kiraz i-a incredintat manuscrisele pentru trei zile, ca sa le poata studia mai amanuntit. La termenul stabilit, ei s-au intalnit din nou si Sukenik i-a inapoiat manuscrisele, din care izbutise sa faca extrase simple. Cu acest prilej, Kiraz i-a promis sa aranjeze in scurta vreme o intrevedere a mitropolitului cu rectorul universitatii, in vederea cumpararii manuscriselor.

Timpul trecea insa fara ca Sukenik sa primeasca vreo veste din partea lui Kiraz sau a mitropolitului. In asteptare, lucra intens la descifrarea manuscriselor achizitionate de dansul. Profesorul Sukenik a publicat sub titlul Sulurile tainuite, prima parte a unui studiu consacrat manuscriselor (1948), iar dupa doi ani a aparut si partea a doua a studiului. Prima editie integrala a textelor tuturor celor sapte suluri a aparut mult mai tarziu, dupa moartea profesorului Sukenik, sub ingrijirea elevilor si colaboratorilor sai: mai intai, primele sase suluri in limba ebraica (Ierusalim, 1954) si un an mai tarziu, in traducere engleza. Textul celui de-al saptelea sul a fost publicat de Y.Yadin in 1956. Aceasta este doar o mica parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moarta”, de fapt sunt sapte suluri descoperite in prima pestera si achizitionate in parte de staretul-mitropolit Samuel Mar Athanasie si in parte de profesorul Elazar L. Sukenik. In total, au fost descoperite asemenea manuscrise, precum si monede si alte obiecte in unsprezece pesteri din regiune: circa 40.000 de fragmente reprezentand vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise pe piele (pergament), papirus si table de cupru in opt limbi si dialecte, texte imbratisand o perioada de un mileniu (secolul al III-lea i.e.n. – secolul al VII-lea).
Bineanteles ca s-au petrecut mult mai multe lucruri atat pe vremea celor doi: staretul Athanasie si profesorul Sukenik, cat si dupa aceea, dar inceputul descoperirilor acestor manuscrise reprezinta un interes major si cu siguranta va aparea si o a doua parte a articolului in care vom incerca sa descriem continutul manuscriselor si ce legatura au acestea cu Isus si cu Ioan Botezatorul, care se presupune ca ar fi trait in aceste locuri.

Citeste mai mult!

Giulgiul din Torino si relicvele sfinte facatoare de minuni

O fosta hangita la Nicomedia, in Asia Mica, astazi sub denumirea de Izmit, este socotita ca un fel de intemeietoare a cultului moastelor si relicvelor sfinte facatoare de minuni. Era o zeloasa cautatoare de relicve, a gasit printre altele, moastele celor trei crai de la rasarit precum si „camasa lui Christos”, vesmant care l-ar fi purtat Isus pe drumul calvarului si pe cruce. Aceasta femeie nu este altcineva decat imparateasa Elena, mama imparatului Constantin, cel care a organizat Conciliu de la Niceea si a declarat crestinismul ca religie de stat. Intre timp s-au mai gasit alte cateva relicve identice, o lucrare de referinta ca Mayer’s Lexikon specifica: „ In afara de vesmantul de la Trier mai exista 20 asemenea vesminte sfinte”.
Giulgiul din Torino:

In epoca medievala, cultul moastelor facatoare de minuni era nu numai raspandit, dar daduse nastere si unui soi de negustorie practicata de diversi calugari si pseudocalugari care exploatau naivitatea si ignoranta oamenilor intr-un fel care astazi ne pare incredibil de ridicol. Sa ne fie cu ingaduinta a cita in aceasta privinta, din Decameronul lui Boccaccio, aparut in 1352: ce le oferea calugarul Cipolla, taranilor din Certaldo, ziua a sasea, povestea a zecea: „…degetul Sfantului Duh, nevatamat si intreg, sa juri ca e aievea; pe urma motul ingerului ce i s-a aratat sfantului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coasta de-a lui Verbum Caro; o bucatica din vesmantul credintei catolice; vreo doua sau trei raze din steaua ce-au vazut-o magii la rasarit; o bardacuta cu sudoare de-a sfantului Mihai cand s-a batut cu diavolul; falca mortii sfantului Lazar…” Si cu aceasta lunga si plina de haz insiruire nu s-a sfarsit, caci vicleanul Cipolla mai primise: „…unul din dintii sfintei cruci si intr-o ulcica o farama din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana arhanghelului Gavril si unul din tarlicii lui San Gherardo din Villamagna, si o mana de taciuni din cei pe care a fost prajit sfantul Laurentiu, mucenicul” (E.P.L., 1966, in romaneste de Eta Boeriu).
Toate acestea sunt extrase dintr-o opera beletristica si este apanajul, poate chiar datoria autorului unei asemenea lucrari sa dea frau liber fantezie sale; dar sunt ele, oare, pura fantezie? Catusi de putin, caci Arturo Graf, in Miti, superstizioni e leggende, Loescher, Torino, 1893, care s-a ocupat intre altele si de acest pasaj din opera lui Boccaccio, arata ca, in Evul Mediu, in bisericile europene erau venerate relicve ca „laptele Fecioarei, lacrima varsata de Isus pe trupul sfantului Lazar, o bucatica de carne prajita din trupul sfantului Laurentiu sau chiar pene de-ale arhanghelilor Gavril si Mihai” (citat dupa o nota la versiunea romaneasca a Decameronului). Cu alte cuvinte, mare parte a relicvelor puse de Boccaccio in gura calugarului Cipolla sunt reale, cat despre celelalte, se poate spune ca li se potriveste adaugiul…
Ceea ce surprinde in cultul relicvelor atat de raspandit in Evul Mediu este credulitatea oamenilor, usurinta cu care sunt acceptate. De exemplu cele douazeci de „camasi ale lui Christos” erau toate obiecte de cult, desi textul Evangheliei este limpede: n-a existat decat o singura camasa, cea pe care soldatii romani au tras-o la sorti; de asemenea, chiar admitand ca una dintre ele (de pilda cea descoperita de imparateasa Elena si aflata acum in relicvariul din Trier) ar fi autentica, cum se face ca a rezistat pana in secolul al IV-lea, adica trei veacuri, pana la asa-zisa ei descoperire?
Documentar despre Giulgiul din Torino part 1:


Alte relicve (tot din simple fibre textile) au rezistat chiar 13 sau 14 veacuri: asa este „giulgiul sfant” in care ar fi fost inmormantat Isus si care, avand o poveste asemanatoare cu cea a „camasii lui Christos” a facut si face inca sa curga multa cerneala. Aceasta relicva, obiect de aprige controverse, a primit in Franta numele Saint-Suaire. Totusi ea merita o investigatie mai amanuntita, pentru ca povestea ei ne dezvaluie mecanismul adesea complicat, dar plin de invataminte al crearii legendelor…
In franceza, suaire este lintoliul (giulgiul) in care se infasoara mortii; la origine, termenul latinesc sudarium inseamna „servet”, „prosop”, cu aceeasi radacina ca termenul prin care romanii desemnau baia de aburi: sudatorium. De unde o prima concluzie: mai corect este linteolum („panza de in”), cuvant care, de altfel, a dat linceuil in franceza, si „lintoliu” in romana.
Documentar despre Giulgiul din Torino part 2,3 si 4:






Prima mentiune a relicvei dateaza din 1452, data la care Margueritte de Charny o daruieste ducesei de Savoia, Anne de Lusignan. Cronicarii care mentioneaza aceasta donatie nu sunt de acord asupra felului in care giulgiu a intrat in posesia familiei de Charny. Unul dintre ei arata ca un conte de Charny l-ar fi adus cu sine la inapoierea din cruciada, in 1346, ori in 1346 n-a avut loc nici o cruciada, ultima, a opta, s-a desfasurat incepand cu anul 1270 sub conducerea lui Ludovic IX, care si-a gasit moartea la asediul Tunisului, in timp ce orasele Palestinei cadeau rand pe rand, cucerite de turci, pana in 1291, la caderea Ptolemaismului (Acra, astazi Akka in Israel) cand s-au incheiat cruciadele. Sa se fi inselat cronicarul asupra datei? Sau povestea cu cruciada este doar o…poveste, menita sa lege gasirea giulgiului de locurile sfinte?
O alta cronica, mentionand darul facut ducesei de Savoia, pretinde ca ar fi fost primit de contele Charny de la regele Filip VI (1293-1350), care-l achizitionase de la…hotul ca-l furase de la arhiepiscopul de Besancon; cronicarul respectiv pare sa socoteasca drept ceva firesc ca un rege al Frantei sa achizitioneze lucruri de furat, chiar daca pagubasul este o inalta fata bisericeasca.
Anne de Lusignan transporta pretiosul lintoliu la Chambery, pe atunci capitala ducatului de Savoia, si-l pune in relicvariul unei capele. Se pare, ca inca de pe atunci existau unele indoieli in privinta autenticitatii giulgiului, drept care a fost spalat de mai multe ori si chiar fiert in ulei, dar – ne asigura cronicarul Antoine de Labaing – petele si urmele de sange erau atat de bine imprimate incat n-au putut fi inlaturate.
O alta dovada a autenticitatii giulgiului a fost furnizata, potrivit cronicii, in 1552 cand, cu prilejul unui incendiu, o picatura de argint topit arse un colt al panzei indoite, facand doua gauri, pentru ca apoi cativa martori „obiectivi” sa constate ca focul se oprea exact unde incepeau amprentele corpului celui supus supliciului.
Datarea cu carbon a Giulgiului:


Acestea sunt insemnarile cele mai vechi asupra giulgiului de la Chambery: o bucata de panza de in, lunga de patru metri si treizeci si sase, lata de un metru si zece, presarata cu pete de culoarea rosie-ruginie.
Intre timp, un duce de Savoia transportase pretioasa relicva in Italia, la Torino, mai tarziu ea devenind proprietatea familiei regale italiene, care o pazea cu strasnicie, nelasand pe nimeni sa se apropie pentru a o analiza. Abia in 1898, regele Umberto I autorizeaza pe un oarecare cavaler Pia sa fotografieze giulgiul. Cu mijloace reduse ale tehnicii fotografice de la sfarsitul veacului trecut, cavalerul Pia facu totusi o constatare senzationala, pe care Andre Castelot o rezuma astfel: „… pe imaginea pozitiva, trasaturile apareau mai netede decat pe giulgiu, dar pe cliseul negativ, toate petele maronii deveneau albe si se detasau pe tesatura neagra. In timp ce, la vedere directa, giulgiul semana cu un negativ, negativul fotografic pe care cavalerul Pia il tinea in mainile sale tremurande se prezenta ca un extraordinar pozitiv… Adevarata placa sensibila, giulgiul inregistrase in negativ trupul unui torturat!”
Cavalerul fotograf pretindea ca datorita acestei calitati a putut distinge limpede ceea ce nu se vedea cu ochiul liber: urmele cuielor, rana din coasta provocata de lancea centurionului si, pe umeri si pe fluierele picioarelor, urmele insangerate ale loviturilor biciului roman alcatuit din suvite de piele in care erau varate bile de plumb. De asemenea, pe fantasticul „negativ” apareau si urmele lasate pe fruntea condamnatului de coroana de spini. Cu alte cuvinte, imaginea obtinuta de interpidul cavaler turinez confirma intocmai relatarea evanghelica si, implicit, autenticitatea relicvei.
Senzationala fotografie din 1898 a declansat ceea ce presa franceza va numi L’Affaire du Saint-Suaire: controverse, polemici pasionante, luari de pozitie pro si contra. Adversarii erau numerosi ca: doctorul Barbet si preotul Braun, care au cerut ca giulgiul din Torino sa fie din nou fotografiat, de data aceasta de catre un profesionist si cliseul developat fata de martori. Intre timp, insa, regele Umberto murise, ucis de un terorist, la Monza, pe tronul Italiei se urase (1900) Victor Emanuel III, iar un purtator de cuvant al palatului declara ziaristilor ca familia regala nu autorizeaza efectuarea unor noi fotografii deoarece „o relicva este un lucru sfant si nu un obiect de discutii sterile”.
Adversarii autenticitatii giulgiului au emis parerea ca este vorba, probabil, de o bucata de panza pictata in secolul al XI-lea sau al XIII-lea cu un amestec in care intra si sange uman.


Acestora, inversunatul doctor Barbet le raspunse: „Desfid pe orice pictor de a realiza o asemenea imagine afara de cazul ca este chirurg si cunoaste temeinic fiziologia coagularii.” La care preotul Braun ii raspunse ca nu este neaparat necesar ca un pictor sa fie si chirurg pentru a realiza o asemenea imagine, ea poate fi obtinuta dupa amprenta unui mulaj.



Faptele vor da dreptate preotului Braun: Un pictor, pe numele sau Clement, care nu avea cunostinte de chirurgie sau de fiziologie a coagularii, unse un bust cu tinctura de aloe si, inainte ca vopseaua sa se usuce, apasa usor pe cele doua fete ale bustului o panza de in care absorbi tinctura. Clement a folosit aceasta materie obtinuta prin dizolvarea elementelor colorante active ale plantei aloe, deoarece presupunea ca si cei care, in secolul al XII-lea sau al XIII-lea, au confectionat relicva folosind aceeasi materie; caci in Evanghelia lui Ioan se specifica: „Si a venit Nicodim… aducand cam la o suta de litre de smirna si aloe. Au luat deci trupul lui Isus si l-au infasurat in giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de ingropare la Iudei.”
Presupunerea a fost justa, experienta reusind pe deplin. „Rezultatul a fost tulburator”, relateaza acelasi Andre Castelot, „imaginea obtinuta astfel prezenta fara nici o indoiala o asemanare cu giulgiul din Torino (Le Saint-Sauaire, in Point de Vue, images du Monde din 16 aprilie 1976). Interesanta experienta a pictorului nu-i convinse pe partizanii autenticitatii giulgiului, iar cand Clement muri (in 1939), unul dintre ei merse pana acolo incat declara ca pictorul isi primise pedeapsa cereasca pentru experienta sa nelegiuita, desi medicii certificau ca murise de o banala aprindere de plamani, o congestie pulmonara.
O lovitura de teatru se produce in 1931 cand, dupa treizeci si trei de ani, familia regala italiana autoriza din nou fotografierea lintoliului, de data aceasta de catre cavalerul G. Enrie, tot din Torino, care realiza o gramada de clisee in conditii optime de iluminat si cu material de calitate superioara. Marite, aceste clisee se dovedira a nu avea nici o legatura cu vechiul „negativ” al cavalerului Pia. Dar doctorul Barbet nu dezarma: la spitalul Saint-Joseph din Paris incepu sa… crucifice cadavre, pentru a dovedi ca petele confuze de pe giulgiul din Torino provin intr-adevar de la un om rastignit, si-si continua penibilele experiente pana ce colegii sai de breasla, indignati, le puse capat.
Mai tarziu s-au auzit voci care cer examinarea giulgiului prin… radiografiere si spectroscopie, dar familia regala nu si-a dat asentimentul, de altfel aceasta familie nu mai este regala din 1946, cand in cadrul unui referendum, poporul italian a votat in favoarea republicii, iar Victor-Emanuel III a abdicat si a plecat cu intreaga familie in exil. Este probabil ca nici razele ultraviolete, nici cele infrarosii si nici un fel de alte raze n-ar putea aduce vreo dovada in favoarea autenticitatii relicvei. Cat despre Vatican, reprezentantii sai pastreaza o tacere prudenta in aceasta chestiune. Din cand in cand, atunci cand activitatea politico-diplomatica slabeste si salile de spectacol iau vacanta, se mai gaseste cate un reporter cu imaginatie si mai „dezgroapa” cate o intamplare senzationala legata de Giulgiul din Torino, primita cu incantare de catre bigoti si cu indiferenta de marea majoritate a cititorilor.

Citeste mai mult!

Cum a aparut Biblia?

Pergamentul subtire preparat din piei de animale a fost materialul cel mai folosit pentru scrierea Vechiului Testament ebraic. Datorita durabilitatii lui, evreii au continuat sa-l foloseasca in perioada greceasca si romanica, desi papirusul era mai abundent si acceptabil din punct de vedere comercial ca material de scris tipic. Un sul mijlociu de piele masura in jur de 9 metri lungime si aproximativ 25 de cm latime. Textele antice se caracterizeaza prin faptul ca in stadiul original erau scrise numai consoanele, aparand intr-un sir continu cu un spatiu foarte mic intre cuvinte. Odata cu inceputul erei crestine, scribii evrei au fost deosebiti de constienti de necesitatea acuratetei in transmiterea textului ebraic. Cercetatorii scolastici care s-au devotat in mod deosebit acestei sarcini in secolele urmatoare au fost cunoscuti sub numele de masorecti. Ei au copiat textul cu multa grija iar cu timpul au numerotat chiar si versetele, cuvintele si literele fiecarei carti. Masorectii au socotit numarul total al literelor Vechiului Testament: 1 152 207 impartite pe carti si versete. Diviziunea pe capitole a inceput in secolul 13, prin episcopul Stephen Langton, mort in 1228. Cea mai importanta contributie a masorectilor a fost introducerea de simboluri vocalice in text, ca ajutor de citire.

Unii oameni de stiinta afirma ca Vechiul Testament a fost scris de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000 de ani (cca. 1400-400 i.e.n.) de cel putin treizeci de autori diferiti, insa paternitatea unui numar de carti este necunoscuta. Limba originala pentru cea mai mare parte a Vechiului Testament a fost ebraica, o ramura a marii familii de limbi semitice care include limba feniciana, asiriana, babiloneana, araba etc. Pana in perioada exilului, ebraica a continuat sa fie vorbita in Palestina, iar in decursul timpului, aramaica a devenit lingua-franca, astfel ca parti din Ezra (4:8, 6:18, 7:12-26); Ieremia (10:11) si Daniel (2:4-7:28) au fost scrise in aceasta limba.

In 1488 la Soncino in Italia, a aparut prima Biblie ebraica tiparita, iar fiecare copie era scrisa de mana. Desi aparusera copii particulare atat pe pergament cat si in forma de carte, textele sinagogice erau limitate la suluri de piele, fiind copiate cu grija extrema. Pana la descoperirea sulurilor de la Marea Moarta, cel mai vechi manuscris ebraic existent era datat in jurul anului 900 e.n.

Septuanginta (LXX), o traducere greceasca a Vechiului Testament, a inceput sa circule in Egipt in vremea lui Ptolomeu Filadelful (285-246 i.e.n.). A existat cererea din partea evreilor care vorbeau greceste de a avea copii ale Vechiului Testament, disponibile pentru uzul personal si in sinagogi in lingua-franca din zona de est-mediteraneana. Este foarte probabil ca o copie oficiala sa fi existat in renumita biblioteca din Alexandria. Aceasta versiune a fost utilizata nu numai de evreii de limba greaca, ci a fost adoptata si de Biserica Crestina. Dupa toate probabilitatiile, Pavel si alti apostoli au folosit un Vechi Testament grecesc pentru a argumenta ca Isus este Mesia (Fapte 17:2-4). In decursul secolului al doilea a intrat in uz forma codexului- formatul de carte actual- cu file aranjate pentru legat.

Necesitatea unei alte traduceri a aparut atunci cand greaca a fost inlocuita de latina ca limba oficiala si specifica lumii mediteraniene. Desi in Africa circulase mai devreme o versiune a Septuagintei in latina veche, eforturile savante ale lui Ieronim se datoreaza unei traduceri in latina a Vechiului Testament ebraic, care a aparut spre sfarsitul secolului al IV-lea. In urmatorul mileniu, aceasta versiune cunoscuta sub numele de Vulgata a fost cea mai populara editie a Vechiului Testament. Pana in ziua de azi, Vulgata, cu adaosul cartilor apocrife respinse de Ieronim, ramane traducerea acceptata de Biserica Romano-Catolica.

Citeste mai mult!