Exorcism - lumea din spatele oamenilor

        Atunci cand lumea isi urmeaza vesnicul ei curs al vietii printr-un sistem al ei, printr-o vesnica mare cu ale ei valuri murdare, valuri patate cu zeci si zeci de miliarde de pacate…Atunci cand omului i se observa diferenta intre oameni, ea este atat de evidenta incat in toata splendoarea lui de altadata, un calator cu sau fara putere, cu sau fara avere, un simplu calator intr-o viata trecatoare nu poate simti, nu poate vedea ca-n lupta supravietuirii spre vesnica mantuire este o cale atat de lunga incat nu mai concepe ca dincolo de ea, in trecerea sutelor de greutati ale vietii, drumul aproape ca s-a sfarsit si odihna poate fi linistitoare. Oameni buni, bine ati venit in lumea celor de dincolo, in lumea fortelor intunecate ale intregii lumi

Citeste mai mult!

De ce contradictii in Biblie? – II

Big Bang-Big Bang, real sau imaginar, adevarat sau fals, corect sau gresit, timpul a trecut. Big Bang-Big Bang, muntele de altadata, acum doar praf si ceata, iar cuvantul ce te intarea odata, acum te slabeste ca niciodata. Big Bang-Big Bang, strop cu strop, picatura cu picatura, cele doua capete ale clepsidrei se intorc mereu, iar Dumnezeul timpului meu este inlocuit cu Dumnezeul timpului tau. Big Bang-Big Bang. Slavit fie Domnul.
Cuvantul, darul omului pentru om, o indulcire a comunicarii in adanca personalitate a supravietuirii vietii. Celula nu poate fi oprita, Lumina nu poate fi stinsa, iar Cuvantul este miscator. Sunetul nu are valoare daca nu este inteles, iar sentimentul te condamna sa plutesti pana acolo incat mereu ai sa visezi. Gandeste logic, rational pentru ca mintea ta nu are timp sa gandeasca raul din orice altceva. Pic-pic-pic si viata in fiecare zi mai are doar un pic. Laudat fie Domnul.
Biblia este cea mai cumparata, cea mai pretuita si probabil cea mai gresit inteleasa carte din intreaga istorie a civilizatiei umane. Biblia este cea mai importanta carte din istoria civilizatiei vestice, iar zecile de culte crestine o admira atat de mult incat cred ca reprezinta insusi Cuvantul lui Dumnezeu trimis de Dumnezeu oamenilor pe Pamant. Ea este consultata in zilele noastre in dezbateri publice, in privinta drepturilor homosexualilor, avort, chiar si cand se merge la razboi cu alte tari, si chiar si in organizarea si conducerea societatii. Cu toate aceasta Biblia ramane cartea cu cea mai mare putere de influenta asupra oamenilor, deoarece ea dezvaluie prezenta lui Dumnezeu de-a lungul istoriei umanitatii. In aceasta a doua parte a acestui articol doresc sa ma opresc mai mult asupra Noului Testament din Biblie, prezentand o importanta mai mare in primul rand pentru aparitia Fiului lui Dumnezeu printre oameni si a modului corect cum s-au desfasurat evenimentele din acele timpuri, dar inainte de toate trebuie sa readuc aminte de felul cum Noul Testament a intrat in posesia civilizatiei moderne. Cartile Noului Testament au fost scrise toate in greaca, in primul secol al erei noastre. Au fost scrise de catre crestinii care vorbeau limba greaca ce doreau sa pastreze si sa imparta parerile lor si cu ceilalti confrati de-ai lor despre Isus, despre modurile de comportament, despre credinta lor, etc. Astfel ca un autor cum a fost Marcu, cel care a scris prima evanghelie, si care se presupune ca ar fi trait la Roma, felul cum era cartea Evanghelia dupa Marcu transmisa mai departe (neexistand in acea epoca xeroxuri, redactare pe calculator sau fisiere PDF, neexistand nici macar hartie de carbon), era transmisa din mana in mana si transcrisa tot manual de un crestin, apoi un alt crestin obtine copia celui dintai si o copia manual si el, oferind-o mai departe celui de-al treilea si tot asa mai departe. Problema este ca in lumea veche, in acea perioada a Imperiului Roman, cel mai probabil ca 90% din populatie era analfabeta (nu stiau sa scrie si sa citeasca), nu oricine putea sa faca o copie, iar majoritatea celor care stiau sa scrie nu o faceau prea bine.
[Documentarul de mai jos va prezinta cu lux de amanunte contradictiile din Biblie:]

Rastalmacindu-l pe Iisus 1/10:

Cine a facut primele copii ale evanghelilor Noului Testament nu se stie. Nu stim daca acea persoana era competenta sau nu era competenta sa faca o copie, cert este ca s-au facut copii de mana, propozitie cu propozitie, cuvant cu cuvant, litera cu litera. Acum daca cineva a facut o copie, iar altul a facut o alta copie dupa prima copie si cartea insusi fiind o copie a copiilor, ea isi pierde din originalitate datorita scrierii si traducerilor diferite, oferind astfel intelesuri diferite. Ganditi-va ca o copie a Evangheliei dupa Marcu nu exista decat de prin anul 200 e.n. – cam la o distanta de aproximativ 150 de ani de cand a fost scris originalul. Neavand originalele si nici macar primele copii, ci doar copii ale multor alte copii pierdute de-a lungul sutelor de ani, pozitia cuvintelor din carte ramane incerta.

Rastalmacindu-l pe Iisus 2/10:

[Click pentru a vedea si celelalte episoade din documentarul: Rastalmacindu-l pe Iisus.]
Noul Testament a fost scris in greaca, iar la ultima numaratoare s-au descoperit peste 5.700 de copii, iar in limba latina exista vreo 10.000 de copii, cei drept mai putine in limbile : copta (limba Egiptului Antic), in siriana, georgiana, armeana, vechea slavona bisericeasca, etc. Aceste copii pot fi comparate intre ele si fiind comparate intre ele se gasesc foarte multe greseli, pentru ca nici macar doua din aceste copii nu sunt identice.
Marea problema este daca au rezultat modificari importante in Biblie datorita greselilor de-a lungul timpului ? Raspunsul este DA si un exemplu major este in Evanghelia dupa Marcu : In aceasta evanghelie Isus este judecat, crucificat, e mort, e ingropat, iar in a treia zi femeile merg la mormant. Mormantul e gol, Isus nu este inauntru. Acolo este un om care le spune ca Isus nu este acolo, ca a inviat. Le spune femeilor sa zica discipolilor ca ii va intalni in Galilea, apoi femeile au fugit de la mormant si nu au spus nimanui nimic pentru ca le era teama. Punct. Aici se termina Evanghelia dupa Marcu. Si te gandesti cum de se poate termina asa !!! Le-a fost spus sa-i anunte pe discipoli, dar nu spun nimanui ! Discipolii nu mai afla ? Nu mai merg in Galilea ? Nu-l mai vad pe Isus ? Cum se poate sfarsi asa ? Exact asta a fost reactia scribilor. Au ajuns la final si au spus cum de se poate termina asa! Scribii au decis ca nu se poate termina acolo si au adaugat inca 12 versete. In Bibliile de azi veti gasi acele 12 versete adaugate dupa Cap.16, versetul 8 si deseori vor fi in paranteze duble, pentru ca traducatorii vor scrie la subsol ca versetele n-au fost initial acolo ci au fost adaugate de scribi mai tarziu. Stim ca au fost adaugate mai tarziu pentru ca nu apar in manuscrisele timpurii, iar stilul este diferit de cel al restului Evangheliei dupa Marcu si exista inconsistente intre acest final si versetele de dinainte. Aceasta este clar o adaugare la Evanghelia dupa Marcu.
In Noul Testament sunt tot felul de modificari, unele legate de dispute teologice din crestinatatea timpurie, unde scribii schimbau textul si-l faceau sa coincida cu parerile lor teologice, altele au legatura cu schimbarile dintre relatia dintre crestini si evrei, altele cu conceptia crestinilor fata de femei (dezbaterile au loc si astazi in bisericile crestine, cu privire la femei daca au dreptul la un rol in conducere). Deseori aceste dezbateri se fac in jurul unor versete modificate de scribi. In secolul doi, trei, cand rolul femeilor era minimizat au aparut dintr-o data manuscrise in care femeilor le era spus sa fie tacute in biserica. Foarte multe lucruri din Biblie sunt modificate si reinterpretate pentru a fi in concordanta cu principiile de baza ale intereselor maselor dintr-o anumita institutie, fie ea religioasa sau nu. Biblia a fost, este si ramane o CARTE. In multitudinea de cuvinte si fraze, ea invata intr-adevar despre Dumnezeu, despre comportamentul uman, despre istorie, etc., dar ramane doar o CARTE. Tot ceea ce trece dincolo de cuvintele din cartea Biblia nu sunt decat forme de manifestare ale comportamentelor umane.
Mai jos aveti si alte contradictii descoperite in Biblie :

Contradictii biblice despre doctrinele teologice:

Dumnezeu e atotputernic
Matei 19:26
Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Dumnezeu nu este atotputernic
Judecatori 1:19
Domnul a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpînire pe munte, dar n’a putut să izgonească pe locuitorii din cîmpie, pentrucă aveau cară de fer.

Exista doar un singur Dumnezeu
Deuteronom 6:4
Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.
Exista mai multi Dumnezei
Geneza 1:26
Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pămîntul şi peste toate tîrîtoarele cari se mişcă pe pămînt.
Geneza 3:22
Domnul Dumnezeu a zis: ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul. Să -l împedecăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mîna, să ia şi din pomul vieţii, să mănînce din el, şi să trăiască în veci.

Dumnezeu este vazut si auzit
Geneza 3:9,10
Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti?”
El a răspuns: ,,Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentrucă eram gol, şi m’am ascuns.”
Dumnezeu este invizibil si nu poate fi auzit
Ioan 1:18
Nimeni n’a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L -a făcut cunoscut”
Ioan 5:37
Şi Tatăl, care M’a trimes, a mărturisit El însuş despre Mine. Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;
Timotei 6:16
singurul care are nemurirea, care locuieşte într’o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L -a văzut, nici nu -L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică! Amin.

Contradictii biblice despre percepte morale:

Furtul incurajat
Exod 3:21,22
21. Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea Egiptenilor; şi, cînd veţi pleca, nu veţi pleca cu mînile goale.
22. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi dela cea care locuieşte în casa ei, vase de argint, vase de aur, şi haine, pe cari le veţi pune pe fiii şi fiicele voastre. Şi veţi jăfui astfel pe Egipteni.
Exod 12:35,36
35. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.
36. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea Egiptenilor, cari le-au împlinit cererea. Şi astfel au jăfuit pe Egipteni.
Furtul interzis
Levitic 19:13
Să nu asupreşti pe aproapele tău, şi să nu storci nimic dela el prin silă. Să nu opreşti pînă a doua zi plata celui tocmit cu ziua.
Exod 20:15
Să nu furi.

Omuciderea incurajata
Exod 32:27
El le-a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra dela o poartă la alta, şi fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul şi pe ruda sa”
Omuciderea interzisa
Exod 20:13
Sa nu ucizi.

Femeile nu au drepturi
Geneza 3:16
Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine.
1 Timotei 2:12
Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.
1 Corinteni 14:34
Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.
Femeile au drepturi
Judecatori 5:7
Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, Pînă cînd m’am sculat eu, Debora, Pînă cînd m’am ridicat eu, ca o mamă în Israel.
Faptele Apostolilor 21:8,9
8 A doua zi, am plecat şi am ajuns la Cezarea. Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el.
9 El avea patru fete fecioare cari prooroceau.

Citeste mai mult!

Religia si Epoca Primitiva

Cu cat mai multe se descopera si omul ca personalitate umana cerceteaza tot mai mult ceea ce se credea de mult ca oamenii inteleg: de unde venim? Ce credem ca facem? De unde poti sa crezi ca institutia religioasa din care faci parte e singura care n-a fost influentata de puterile care conduc lumea? Cu cat esti mai educat, cu cat studiezi mai mult, cu atat vei intelege cum stau lucrurile. Cu cat lucrurile devin mai evidente, cu atat vei intelege ceea ce este „Dumnezeu” si, mai important, ceea ce nu este „Dumnezeu”. Ca si ideea de „Patrie” sau de „Morala”, de „Drept” sau de „Datorie”, religia a format in mintea oamenilor, potrivit epocilor si tinuturilor,erau cu totul lipsiti de religie, pentru ca se gasesc in monumentele lor care s-au pastrat pana azi cateva urme ale religiilor.

Citeste mai mult!

Manuscrisele de la Marea Moarta II - Ce s-a descoperit de fapt?

Interesul cu care exceptionala descoperire de la Qumran a fost primita nu numai de specialisti, dar si de un public larg, a constituit un stimulent pentru arheologi, care au inceput o sustinuta activitate pentru cautarea de noi pesteri cu manuscrise. Descoperirea primelor suluri le-a amintit cercetatorilor de unele relatari mai vechi ale catorva autori antici si medievali, despre descoperiri de manuscrise grecesti si ebraice in aceeasi regiune, de asemenea si de existenta unei „secte a pesterilor” care ar fi trait odinioara in acele locuri. Origene din Alexandria, de pilda, unul dintre teologii de seama din perioada crestinismului timpuriu, relateaza ca a descoperit in anul 217, in apropiere de Ierihon, manuscrise continand, intre altele, versiunea greaca a Cartii Psalmilor, cu totul deosebita de cea cunoscuta pana atunci. Origene arata ca respectivul manuscris gasit langa Ierihon se afla, impreuna cu alte carti ebraice si grecesti, intr-un vas de argila: intocmai ca manuscrisele de la Qumran!
Asupra unui alt document interesant a atras atentia profesorul Otto Eissfeldt: este vorba despre o scrisoare trimisa, in jurul anului 800 de mitropolitul nestorian al Seleuciei, Timotheos I, mitropolitul Sergios al Elamului. Timotheos relateaza in scrisoarea lui o intamplare ce se aseamana in mod curios cu cea de la Qumran, din 1947: „Am aflat de la niste iudei trecuti la crestinism si primiti in sanul bisericii crestine ca acum vreo zece ani, intr-o incapere sapata in stanca, langa Ierihon, s-au descoperit mai multe carti. Dupa spusele acestor iudei, cainele unui vanator arab a sarit in timpul vanatorii in pestera si n-a mai iesit de acolo. Stapanul cainelui a pornit pe urmele lui si in fata ochilor lui s-a deschis o incapere in firidele careia erau ascunse numeroase carti.
Intors in Ierusalim, vanatorul a povestit iudeilor intamplarea si pe data ei au mers in numar mare catre acel loc, unde au gasit carti biblice si altele, scrise cu litere ebraice. Si cum printre dansii se afla un cunoscator al Scripturii, l-au intrebat despre unele versete din Biblie si citate din Noul Testament, dar care lipsesc in copiile manuscrise ale textului biblic, atat la iudei, cat si la crestini. Auzind acestea din gura unui prozelit, am scris inalt prea sfintiei sale Gavril, precum si mitropolitului din Damasc, ruganadu-i sa trimita dupa acele carti. Asa mi-a spus acel iudeu: „Printre aceste carti am gasit de asemenea peste 200 de psalmi ai lui David”, iar eu si despre asta le-am scris. Spre parerea mea de rau, n-am primit nici un raspuns de la ei, si nici nu am un om potrivit pe care sa-l pot trimite…”
Informatiile furnizate de Thimotheos prezinta un mare interes. Este evident, remarca ca inainte lui Mahomed ed-Dib si a arheologilor contemporani, manuscrisele de la Qumran au fost scoase, incepand cu Origene care atesta acest fapt. Dupa toate probabilitatile, nu fiecare descoperire a fost consemanata in scris, iar dintre cele care au fost, nu toate au ajuns pana la noi.
Continutul scrisorii lui Thimotheos este legat de lucrarea lui Ya’qub Al-Qirqisani, membru al sectei Karaimilor („Fiii Bibliei”), care a trait in prima jumatate a secolului al X-lea, iar in lucrarea sa Istoria sectelor iudaice, Al-Qirqisani afirma ca in secolul I i.e.n. a existat o asa numita „secta a pesterii” in regiunea Marii Moarte – textul este urmatorul: „Cam pe acea vreme a aparut acolo doctrina unei secte numita a pesterii. Ea a primit acest nume din cauza ca scrierile ei religioase au fost descoperite intr-o pestera… Curand s-a ivit acolo Iosua, care, dupa spusele rabinilor, era fiul lui Pandera – el e cunoscut ca Isus, fiul Mariei. El a trait in zilele lui Iosua, feciorul Perahiei, despre care se spune ca a fost unchiul lui Isus din partea mamei. Aceasta s-a intamplat cand domnea Augustus Caesar, imparatul Romei, adica pe timpul celui de-al doilea Templu”.
Nu este exclus sa existe o legatura intre secta „pesterii” si manuscrisele descoperite, pe de-o parte, si secta karaimilor, pe de alta parte. In favoarea acestei ipoteze pledeaza faptul ca unul dintre manuscrisele de la Qumran constituie o versiune mai veche a unui manuscris gasit printre scrierile karaimilor descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo. In afara de asta, exista tangente evidente intre ideologiile comunitatii de la Qumran si secta iudaica a karaimilor – acesti „Fii ai Bibliei”, cum isi spuneau, au aparut in secolul al VIII-lea in Asia Mica, raspandindu-se apoi in Egipt, Spania, Caucaz, Crimeea, Lituania si in alte parti… Ei nu recunosteau decat Biblia, respingand Talmudul si prescriptiile introduse mai tarziu.

In sfarsit, exista si alti autori medievali care mentioneaza „secta pesterii”, asa sunt: al-Biruni (sec. al X-lea si al XI-lea), si Sahristani (sec. al XI-lea si al XII-lea) care, acesta din urma, noteaza ca „secta pesterii” era in plina dezvoltare cu patru veacuri inaintea ereziarhului Arie, asadar inainte de Conciliul de la Niceea din 325 e.n., ceea ce confirma ca secolul I i.e.n. a fost epoca de maxima inflorire a „sectei pesterii”. Din aceasta perioada dateaza si mare parte a Manuscriselor de la Marea Moarta.
Dupa o perioada de 35 de ani care s-a scurs de la primele descoperiri, au fost cercetate circa 300 de grote, naturale sau sapate de mana omului, majoritatea erau goale: in aproape 30 de pesteri s-au gasit resturi de cultura materiala si doar in 11 pesteri de la Qumran si in cateva pesteri de la Wadi Murabb’at si in ruinele manastirii Sf. Sava s-au gasit depozite de manuscrise.
Cand au fost folosite pentru prima oara pesterile din regiune, nu se poate stabili precis. Este sigur, insa, ca au fost abandonate in anul 70 e.n., in timpul rascoalei impotriva ocupatiei romane. In anul acela, rascoala pe cale de a fi inabusita in sange de catre legiunea Decima Fretensis, renumita pentru cruzimea ei, manuscrisele au fost, probabil, puse la adapost in pesteri…
Cine erau locuitorii asezarii de la Khirbet Qumran (adica „ramasitele” sau „ruinele” de la Qumran)? Fireste ca imediat ne duce gandul la acea „secta a pesterilor”, chiar daca locuitorii comunitatii de aici nu stateau permanent in pesteri, in vremuri vitregi se adaposteau acolo si tot acolo isi ascundeau, in vase de lut, manuscrisele.
Cel mai important manuscris al comunitatii de la Qumran il constituie Statutul comunitatii sau Manualul de disciplina: un sul din doua fragmente, insumand aproape doi metri pe o latime de 25 cm – ii lipseste inceputul, iar textul este plin de greseli si adnotari. Totusi, faptul ca mai multe fragmente ale aceluias text, unele dintr-o redactare mai ingrijita, au fost descoperite si in alte pesteri, dovedeste ca reglementa normele unei comunitati de vreme ce la ivirea primejdiei fiecare a cautat sa puna la adapost propriul sau exemplar.
In statut se vorbeste despre un intemeietor, obiect al veneratiei membrilor comunitatii, caruia nu i se spune niciodata pe nume, ci „Invatator al dreptatii” si uneori „Unicul legiuitor”. Interesant este faptul ca membrii comunitatii practicau unele ritualuri pe care mai tarziu le intalnim la crestini, printre care botezul si masa sfanta (cina de tip euharistic). Cercetatorii au observat imediat asemanarea unor paragrafe din Statutul comunitatii cu textele descoperite in 1896 in geniza unei sinagogi din Cairo, intemeiata in 882 e.n. si cunoscute sub numele de Documentul de la Damasc (numele acestui oras revine mereu in text) unde se vorbeste de asemenea de „Invatatorul dreptatii”…
Anumite percepte si ritualuri ale membrilor comunitatii de la Qumran vadesc asemanari si cu cele ale sectei esenienilor, despre care ne relateaza Filon din Alexandria, Josephus Flavius si in referiri accidentale, Pliniu cel Batran in Istoria naturala.
Esenienii condamnau folosirea armelor, se opuneau serviciului militar, se supuneau ritualului botezului, luau mese in comun, condamnau sclavia si practicau virtuti ascetice pe care le vom gasi in parte la ordinele calugaresti crestine. Numele lor nu apare in Noul Testament, fapt explicabil prin aceea ca unele dintre conceptiile lor contraziceau dogma crestina. Filon ii situa in regiunea lacului Macaris de langa Alexandria, dar comunitatile lor existau pe aproape intreg teritoriu al Palestinei si cu siguranta in partea apuseana a Marii Moarte.

Josephus Flavius apreciaza numarul lor de 4000. Unii cercetatori socotesc ca membrii comunitatii de la Qumran erau esenieni, altii, ca formau o ramura aparte a esenienilor, o secta a pesterilor care in unele conceptii si ritualuri se desprinsese de esenieni: printre aceste ritualuri se numara si cultul Soarelui practicat de esenieni si pe care „Noua Alianta”, cum isi spuneau membrii comunitatii de la Qumran, il respingeau cu hotarare (s-a emis ipoteza ca expresia, in ebraica „Noua Alianta”, dupa un timp a devenit, in latina, „Noul Testament”).Publicarea acestor materiale din Statutul comunitatii de la Qumran precum si asa-zisul Sul al Razboiului descoperit tot in prima pestera, a starnit discutii inversunate… Deosebirile de vedere se manifestau chiar in sanul comisiei de cercetare, astfel profesorul John M. Allegro, membru al comisiei care se ocupa cu interpretarea si publicarea miilor de fragmente gasite in pestera a patra de la Qumran, unde s-a descoperit si statutul, acordand in 1956 un interviu posturilor britanice de radio (BBC), declarase ca din examinarea unor texte inedite parea sa rezulte ca „Invatatorul dreptatii suferise martiriul, fusese probabil rastignit si apoi reaparuse intr-un fel oarecare credinciosilor lui intocmai ca in legenda lui Isus… Declaratia a provocat protestul colegilor lui din comisie, din care facea parte si clerici, care intr-o scrisoare deschisa trimisa ziarului The Times, i-au cerut sa retracteze interpretarea pasajelor citate in sprijinul afirmatiei sale. Profesorul Allegro nu numai ca n-a retractat cele afirmate, dar le-a si intarit intr-o lucrare mai ampla: The Dead Sea Scolls, publicat in acelasi an 1956, in prestigioasa colectie Penguin Books.
Discutiile in jurul conceptiilor si ritualurilor „Noii Aliante” precum si a „Invatatorului dreptatii”, care ar fi murit pentru ideile sale cu cel putin o suta de ani inaintea lui Isus Christos, au continuat si continua de peste un sfert de veac. Inca din 1950, indata dupa aparitia primei editii a comentariului la Cartea lui Habacuc, profesorul A. Dupont-Sommer de la Sorbona afirmase ca Manuscrisele de la Marea Moarta marcheaza inceputul unei adevarate „cascade de revolutii” in studierea Bibliei si ca Isus Christos „in forma in care ni se infatiseaza in cartile Noului Testament, este in multe privinte o uluitoare reantruchipare a „Invatatorului dreptatii”, iar cunoscuta revista engleza The Ilustrated London News publica in 1955 un articol in care arheologul Lancaster Harding, unul dintre conducatorii sapaturilor de la Qumran, afirma: „Ioan Botezatorul a fost mai mult ca sigur esenian si este probabil ca el a studiat si a lucrat in aceste incaperi…Multi oameni de stiinta presupun ca insusi Christos a invatat catva timp impreuna cu esenienii. Daca lucrurile stau asa, atunci acest mic edificiu (este vorba despre cladirea de la Khirbet Qumran) reprezinta ceva unic, deoarece este singurul dintre toate antichitatile iordaniene care a ramas neschimbat si a fost nestiut pana astazi.”

Din cele peste 40.000 de fragmente de manuscrise descoperite in regiunea Marii Moarte s-a publicat pana acum foarte putin, iar din ceea ce s-a publicat, nu totul a fost suficient studiat. Mare parte a manuscriselor se afla nedescifrate iar unele probabil nearatate publicului, tocmai pentru ca prezinta unele controverse de o importanta universala pentru crestinismul din zilele noastre.

Citeste mai mult!

Manuscrisele de la Marea Moarta I - Primele Descoperiri

In primavara anului 1948, posturile de radio si presa din lumea intreaga anuntau descoperirea unor stravechi manuscrise in cateva pesteri din desertul Iudeii, nu departe de tarmul de nord – vest al Marii Moarte. Era vorba de manuscrise religioase, texte in parte cu caracter canonic dar si multe apocrife. Mass – media de atunci, dar si numerosi oameni de stiinta aratau ca este cea mai importanta descoperire de acest fel din ultima suta de ani, de la descoperirea in 1844 si 1859, a tezaurului de manuscrise aflat la manastirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai. Biblioteca manastirii constituie una dintre cele mai bogate colectii monastice de manuscrise din lume. In 1844 a fost vizitata de teologul protestant german Konstantin Tischendorf, unul dintre intemeietorii paleografiei biblice, care a ramas ingrozit de cele vazute: unii calugari foloseau foile de pergament pentru a-si inveli borcanele cu dulceata si conserve. In lazile de gunoi paleograful german gasise peste o suta de pergamente care urmau sa fie aruncate in foc. Rasfoindu-le avu surpriza sa dea peste adevarate comori bibliografice, intre altele poate cel mai vechi manuscris grecesc al Bibliei, datand din secolul al IV-lea si care ulterior a primit numele de Codex Sinaiticus – valoarea sa stiintifica nu e cu nimic mai prejos decat a celebrului Codex Vaticanus – de altfel, cele doua manuscrise dateaza cam din aceeasi perioada.
K. Tischendorf a luat cu el, in Germania, patruzeci de foi din manuscrisul sinaitic al Bibliei, pentru a le studia. In 1859, asadar, la cincisprezece ani dupa prima sa vizita, se intoarse si reusi sa descopere aproape intreg manuscrisul – mai exact: 347 de foi. Dar calugarii refuzara sa le vanda, ba chiar se impotrivira ca manuscrisul sa fie studiat. Mai tarziu, acceptara sa-l imprumute tarului Alexandru II, iar dupa ce acesta le facuse numeroase daruri: intre care o valoroasa colectie de icoane – i-l daruira in compesatie… In 1933, Codexul Sinaitic a fost achizitionat de British Museum pentru impresionanta suma de 100.000 de lire sterline si constituie astazi una dintre cele mai pretioase piese din marea biblioteca a acestei institutii. Tezaurul de la Sf. Ecaterina cuprinde si numeroase alte manuscrise in greaca, siriana, ebraica, araba, gruzina, copta, slava si alte limbi.

Manuscrisele de la Marea Moarta au inceput sa apara la lumina incepand din anul 1945, cand un tanar beduin ( beduini = nomazi crescatori de oi si capre) din tribul taamirilor, pe nume Mahomed ed-Dib („Mahomed Lupul”), cautand o capra ratacita de restul turmei, a descoperit intr-o pestera din regiunea Wadi Qumran niste suluri de piele scrise in ebraica si care ulterior s-au dovedit a avea o vechime de peste doua milenii. In anul 1947, cativa pastori din tribul taamirilor, veniti la Bethleem pentru a-si desface produsele si a cumpara marfurile de care aveau trebuinta, ofera unui anticar din oras cateva manuscrise pe pergament, pentru modesta suma de 20 de lire palestiniene. Negustorul nu manifesta nici un fel de interes pentru manuscrise si refuza sa le achizitioneze. Atunci beduinii se adreseaza altui negustor, pe nume Halila Iskander, care era si propietarul unui atelier de cizmarie: bucatile de piele puteau gasi o utilizare in cizmarie, chiar daca erau acoperite cu niste semne misterioase pe care pastorii nu le intelegeau… Dar Halila Iskander, mai cunoscut sub numele de Kado, era si membru al comunitatii siro-crestine a iacobitilor, si a banuit ca are in fata manuscrise siriene vechi, astfel prin mijlocirea unui coreligionar: anticarul Georges Isaye din Ierusalim, Kando il instiinteaza pe mitropolitul Athanasios Ioshua Samuil (Samuel Mar Athanasie), staretul manastirii Sf. Marcu (potrivit traditiei, manastirea este cladita pe locul unde se afla casa apostolului Marcu si unde Isus ar fi cinat pentru ultima oara cu ucenicii sai, localizare, probabil, legendara: „Cina cea de taina” a inspirat, intre altele, marea fresca a lui Leonardo din refectoriul unei manastiri din Milano).
Staretul Athanasie nu cunostea limba manuscriselor, dar si-a dat imediat seama ca ar putea fi foarte valoroase: proveneau din regiunea Qumran, din apropierea oazei Ain Feshkha – regiune nelocuita de secole, ceea ce constituia o garantie a vechimii lor. Incerca sa ia legatura cu pastorii, dar era prea tarziu, taamirii parasisera orasul.
Catva timp, nu s-a mai auzit nimic despre manuscrise. Staretul Mar Athanasie nu s-a grabit sa-i caute pe taamiri – pe de-o parte fiinca inca nu cunostea valoarea reala a manuscriselor oferite spre vanzare, pe de alta parte era foarte greu sa gasesti niste beduini care rataceau cu oile si caprele lor intr-o regiune izolata ca Wadi Qumran. Totusi, il instiinta pe Kando, a carui pravalie din Bethleem era o sursa obisnuita de aprovizionare pentru ciobanii din regiune, sa-i anunte pe acestia ca eventual este interesat in achizitionarea „bucatilor de piele”.
Staretul era, dupa cum aratam, si mitropolitul bisericii siro-iacobite de rit monofizic, ramura a crestinismului despartita dupa sinodul ecumenic de la Calcedon – 451, si isi trage numele din aceea ca nu recunoaste dogma oficiala crestina despre dubla natura divina si umana a lui Isus, ci numai pe cea divina. Ramura siro-iacobita a acestei biserici formeaza o comunitate destul de inchisa, folosind ca limba de cult exclusiv siriana, ceea ce explica de ce mitropolitul nu cunostea ebraica si de ce nu s-a aratat din cale afara de interesat in achizitionarea manuscriselor. Mai tarziu, insa, cand isi va da seama de valoarea sulurilor oferite spre vanzare de taamiri, interesul lui va creste considerabil. Bineanteles ca in cele din urma beduinii se reantorc si se intalnesc cu staretul Athanasie si pentru cinci manuscrise pe piele, care de fapt erau numai patru: doua dintre suluri cuprindeau fragmente ale aceluiasi manuscris (asa zisul statut al Comunitatii), au capatat de la mitropolit aproximativ 50 de lire. Printre celelalte manscrise se afla si textul complet al cartii prorocului Isaia, de asemenea un sul ale carui foi se lipisera intre ele formand o masa compacta, foarte greu de descifrat, iar oamenii de stiinta au reusit sa descifreze numele lui Lameh si s-au grabit sa-l intituleze conventional „Apocalipsul lui Lameh” – ulterior, dupa ce sulul a fost desfasurat si restaurat de specialisti, a primit numele de „Apocriful Genezei”, deoarece continea povestea, amplificata a Cartii Facerii din Biblie.
Manuscrisele aflate la cel de-al treilea beduin, care refuzase sa se intoarca la manastire, au fost tarziu achizitionate de profesorul Elazar L. Sukenik, de la Universitatea din Ierusalim, cel dintai care a publicat, in 1948, o descriere a primelor manuscrise. Dupa moarte sa, opera sa a fost continuata de elevii sai si in special de fiul sau Ygal Yadin, care a parasit vremelnic uniforma de ofiter spre a se dedica cercetarilor paleografice.
Intrat in posesia sulurilor si necunoscand limba ebraica, totusi a trimis oameni sa cerceteze pestera de la Qumran si s-a adresat specialistului olandez J. van der Ploeg, care se gasea atunci la Ierusalim in calitate de oaspete al Scolii franceze de arheologie, condusa de cunoscutul arheolog si biblist Roland de Vaux. In august 1947, van der Ploeg l-a vizitat pe mitropolitul Athanasie la manastire, stabilind imediat ca manuscrisul cuprindea textul Cartii prorocului Isaia…

La 25 noiembrie 1947, un negustor de antichitati din Ierusalim l-a chemat la telefon pe profesorul Sukenik, dand o intalnire la hotarul dintre orasul vechi si cel nou (pe atunci intreaga regiune trecea prin framantari politice, deoarece mandatul britanic asupra Palestinei expira si intre cele doua state Iordania si Israel a izbucnit un razboi de guerila, intre arabi si evrei, alimentat chiar de englezi…), si i-a intins peste gard o bucata de piele acoperita cu o scriere in alfabetul ebraic. Totodata, negustorul i-a impartasit lui Sukenik zvonurile despre descoperirile facute de beduini. Sukenik a ramas surprins la vederea acestor caractere ce-i erau familiare si si-a dat seama de marea vechime a manuscriselor.
La 29 noiembrie, Sukenik, impreuna cu anticarul amintit, a efectuat o calatorie extrem de riscanta la Bethleem, pentru ca sa stea de vorba cu negustorul caruia i se adresasera initial beduinii si care, dupa cum stim, refuzase sa le plateasca modesta suma ceruta. In urma intalnirii, Sukenik a cumparat trei manuscrise si doua vase in care s-au aflat acestea.
Nu mult dupa aceea, unul dintre bibliotecarii invitati la timpul sau la manastirea Sf. Marcu, i-a vorbit lui Sukenik despre manuscrisele mitropolitului, care afirma ca le-ar fi gasit in biblioteca manastirii. Situatia politica incordata, ce se crease pe atunci in Ierusalim a zadarnicit toate efoturile lui Sukenik de a intra in contact cu mitropolitul.
La sfarsitul lunii ianuarie 1948, Sukenik a primit pe neasteptate o scrisoare din partea lui Anton Kiraz, membru al comunitatii crestine siriene, pe terenul caruia Sukenik efectuase mai multe sapaturi arheologice. Kiraz il ruga, in numele mitropolitului, sa-i acorde o intrevedere, indicand ca loc de intalnire un sector al teritoriului neutru. Noaptea, la lumina unei lanterne de buzunar, Sukenik a examinat manuscrisele prezentate si a stabilit pe loc ca unul dintre fragmente contine textul cartii prorocului Isaia. Celelalte doua fragmente faceau parte din sulul Statutului. Sukenik n-a putut cumpara in acea seara sulurile, fiindca nu luase bani cu el. Totusi, Kiraz i-a incredintat manuscrisele pentru trei zile, ca sa le poata studia mai amanuntit. La termenul stabilit, ei s-au intalnit din nou si Sukenik i-a inapoiat manuscrisele, din care izbutise sa faca extrase simple. Cu acest prilej, Kiraz i-a promis sa aranjeze in scurta vreme o intrevedere a mitropolitului cu rectorul universitatii, in vederea cumpararii manuscriselor.

Timpul trecea insa fara ca Sukenik sa primeasca vreo veste din partea lui Kiraz sau a mitropolitului. In asteptare, lucra intens la descifrarea manuscriselor achizitionate de dansul. Profesorul Sukenik a publicat sub titlul Sulurile tainuite, prima parte a unui studiu consacrat manuscriselor (1948), iar dupa doi ani a aparut si partea a doua a studiului. Prima editie integrala a textelor tuturor celor sapte suluri a aparut mult mai tarziu, dupa moartea profesorului Sukenik, sub ingrijirea elevilor si colaboratorilor sai: mai intai, primele sase suluri in limba ebraica (Ierusalim, 1954) si un an mai tarziu, in traducere engleza. Textul celui de-al saptelea sul a fost publicat de Y.Yadin in 1956. Aceasta este doar o mica parte a textelor cunoscute sub numele de „Manuscrisele de la Marea Moarta”, de fapt sunt sapte suluri descoperite in prima pestera si achizitionate in parte de staretul-mitropolit Samuel Mar Athanasie si in parte de profesorul Elazar L. Sukenik. In total, au fost descoperite asemenea manuscrise, precum si monede si alte obiecte in unsprezece pesteri din regiune: circa 40.000 de fragmente reprezentand vestigiile a aproximativ 600 de carti, scrise pe piele (pergament), papirus si table de cupru in opt limbi si dialecte, texte imbratisand o perioada de un mileniu (secolul al III-lea i.e.n. – secolul al VII-lea).
Bineanteles ca s-au petrecut mult mai multe lucruri atat pe vremea celor doi: staretul Athanasie si profesorul Sukenik, cat si dupa aceea, dar inceputul descoperirilor acestor manuscrise reprezinta un interes major si cu siguranta va aparea si o a doua parte a articolului in care vom incerca sa descriem continutul manuscriselor si ce legatura au acestea cu Isus si cu Ioan Botezatorul, care se presupune ca ar fi trait in aceste locuri.

Citeste mai mult!

Lancea cu care a fost strapuns Isus

In primavara anului 1981, la Viena, in palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor austrieci, a fost organizata o expozitie, iar printre exponate era si o lance veche, in care se afla incastrat un cui prins cu sarma de argint, iar o ruptura a armei era acoperita cu o manseta din tabla de aur. In catalogul de la Hofburg, ciudatul exponat era numit „Lancea Sfanta”, deoarece, conform legendei, era arma cu care soldatul roman l-a impuns pe Isus in coasta, iar cuiul este un cui din crucea pe care a fost rastignit Isus. Povestea acestei relicve este interesanta mai ales pentru ca ilustreaza cum o „legenda fabuloasa” se transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, intr-una istorica, mai mult sau mai putin credibila.
In Evanghelia lui Ioan se regaseste descrierea cu lancea care se relateaza astfel: „Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa.” Mai tarziu, legenda i-a atribuit centurionului roman un nume: Longinus, si o biografie ale carei date esentiale sunt botezul si o moarte de martir. Potrivit unei traditii ale carei origini sunt astazi greu de stabilit, lancea aflata in tezaurul de la Hofburg este tocmai aceasta arma, „sulita” din Evanghelie apartinand lui Longinus. Foarte multa vreme lancea, in care se afla incastrat si „un cui din crucea lui Isus”, a facut parte (ca si coroana si sceptrul) din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau ca posesorul lancii castiga orice batalie.
Originea lancii se pierde in negurile vremurilor. O cronica medievala pretinde ca s-ar fi aflat in posesia imparatului Constantin, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte instrumente care au servit la patimile lui Cristos; de fapt cronica nu mentioneaza lancea lui Longinus, ci crucea si cuiele, de unde concluzia ca arma n-ar fi altceva decat purtatoarea relicvei propriu-zise, adica a cuiului.
O alta cronica arata ca lancea s-ar fi aflat in posesia generalului roman Mauritius (sfantul Mauriciu de mai tarziu). Acesta tocmai trecuse la crestinism impreuna cu cei 6600 de soldati ai legiunii Tebaina de sub comanda lui, cand a primit ordinul sa plece in Galia pentru a urmari si persecuta pe toti cei care, in acea provincie romana, se inchinau lui Isus. Mauritius si oamenii sai refuzara sa execute ordinul, drept care intreaga legiune a fost executata pe malul fluviului Rhone, in apropierea locului unde se afla astazi celebra statiune climaterica elvetiana Sain-Maurice – Sankt Moritz.
Vreme de sase sau sapte veacuri, lancea lui Longinus dispare aproape complet din documente. Abia in secolul al X-lea reintra in istorie si se va afla o perioada de timp in miezul unor evenimente importante din Occidentul medieval, adica nimereste chiar in politica internationala. Pe atunci, lancea se afla in posesia unui nobil longobard pe nume Samson, care complota impotriva regelui Berengar si intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au „confirmat” puterea armei, au starnit senzatie, precum si unele invidii, drept care regele Henric I al Saxoniei (poreclit Pasararul, circa 876-936) trimise un emisar la Rudolf prin care il anunta ca intentioneaza sa cumpere „darul ceresc datator de vesnica biruinta” – cum consemneaza cronica; apoi emisarul lui Henric adauga ca in cazul ca Rudolf nu accepta targul, Burgundia va fi „pustiita prin foc si sabie”, cu toate ca regele sau socoteste pe detinatorul lancii de nainvins. Ceea ce ne duce la concluzia ca monarhul saxon nu era chiar pe deplin convins de infailibilitatea armei.

In documentarul de mai jos puteti vedea unde se afla "Lancea lui Longinus":
SPEAR OF CHRIST 1 of 5:

Amenitarea isi facu efectul si, in 935, lancea intra in posesia lui Henric. Pretul: regiunea de sud-vest a regatului sau precum si orasul Basel. Dar nu i-a mai fost dat sa incerce eficacitatea armei-minune, caci in anul urmator muri, lasand-o mostenire, impreuna cu regatul sau, fiului sau care va intra in istorie sub numele de Otto I cel Mare (936-973). Cronicile ne asigura ca, datorita lancii, Otto a reusit sa-i invinga pe loreni in 939 si pe maghiari in 955, in lupta de pe malul raului Lech, de pilda, inconjurat fiind de dusmani si sfatuit de seniorii sai sa accepte conditiile de capitulare, Otto apuca lancea intr-o mana si scutul in cealalta si se avanta in lupta obtinand victoria… Mai tarziu, cucerind Italia de nord si partial Italia centrala in 961-962, Otto puse bazele Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, iar lancea dobandi si o importanta politica pe langa cea religioasa ( un document din 1329 arata ca era „chezasia adevaratei regalitati”). La moartea unui monarh, ea trecea, impreuna cu coroana si sceptrul, in posesia mostenitorului tronului. Lancea era simbolul puterii.
In anul 1002, procesiunea funerara carea aducea ramasitele pamantesti ale imparatului Otto III (care murise in Italia) la Aachen (Aix-la-Chapelle) a fost atacata prin surprindere de Henric, ducele Bavariei, care smulse lancea din mainile unui episcop „asigurandu-si prin aceasta dreptul de succesiune”, arata istoricul Albert Buhler. Si intr-adevar Henric se incorona rege, apoi imparat.
Se pare ca in vremea lui Otto III lancea s-a rupt in doua, cu care prilej a fost acoperita cu mansete din tabla de aur – pe partea superioara fiind gravata inscriptia latineasca: „Lancea et clavus Domini”, adica Lancea si cuiul Domnului.
Cam in vremea domniei imparatilor ottoni, s-a raspandit credinta ca lancea este arma lui Mauritius, si nu intamplator: era perioada in care monarhii crestini luptau impotriva popoarelor „pagane” din rasaritul Europei. Intr-adevar, Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al manastirii din Magdeburg, iar Henric II ca protector al imperiului.

SPEAR OF CHRIST 2 of 5:

In 1424, lancea impreuna cu celelalte insemne regale, a fost transportata la Nurnberg; pe drum, pentru a apara tezaurul de eventuale atacuri ale unor talhari sau soldati inamici, imparatul Sigismund eticheta transportul ca fiind…peste sarat, nici macar garda insotitoare nu stia ce contineau lazile. Lancea ramase cateva veacuri la Nurnberg, recastigandu-si treptat faima de religva sfanta, mai ales ca doi papi certificara autenticitatea ei; aceste certificate pontificale devenisera necesare, deoarece din Orient mai aparusera cateva lanci care ar fi apartinut mercenarului roman de pe Golgota.
In 1800, in Europa tulburata de razboaiele napoleoniene, pazitorii tezaurului socotira ca trebuie pusa la adapost si-l transportara la Viena, unde a ramas pana in 1938, dupa Anschluss, cand Hitler porunci sa fie adusa inapoi la Nurnberg; expus acolo in Biserica Maestrilor Cantareti, trebuia neaparat de altfel in conceptia nazistilor, pentru ca sa vesteasca sosirea unei noi ere pentru „Marele Reich” german. Imediat dupa razboi, in 1946, autoritatile de ocupatie americane au inapoiat tezaurul Austriei.
„Nici un istoric nu si-ar baga mana in foc pentru autenticitatea lancii” remarca P.H. Koesters, ba dimpotriva: un istoric de prestigiu ca Percy Ernst Schramm, cunoscut pentru studiile sale de medievistica, a declarat, dupa o examinare amanuntita a lancii, ca acest tip de arma era caracteristic pentru secolul al VIII-lea. Partizanii originii sacre a relicvei de la palatul Hofburg au gasit insa raspunsul si la aceasta parere exprimata de un specialist: lancea si cuiul pot fi mult mai vechi, pretind ei, topite si turnate din nou in secolul al VIII-lea sau chiar mai tarziu, in vremea lui Carol cel Mare.

A treia parte a documentarului "Lancea lui Longinus":

Spear of Christ Part 3 of 5:

Da-ti click pe link-urile de mai jos pentru a urmari si celelalte parti ale documentarului:

SPEAR of CHRIST part 4 of 5:

SPEAR OF CHRIST Pt 5 of 5:

Citeste mai mult!

Cine erau cei trei magi?

In privinta magilor, textul evanghelic este foarte lapidar: nu ni se spune cati erau, cum se numeau, nici macar din ce tari erau de felul lor, ci numai ca veneau „de la rasarit”, ca s-au inchinat in fata ieslei in care se afla noul nascut, caruia i-au adus in dar aur, smirna si tamaie, apoi ca, spre a scapa de oamenii lui Irod, au plecat pe alt drum decat cel pe care venisera; singurul eveniment istoric verificat ramane aparitia stralucitoarei stele din anul 7 i.e.n. In decursul celor doua milenii ce s-au scurs de la ipoteticul drum al magilor, legenda a tesut in jurul lor povestiri continand elemente fantastice sau miraculoase, de asemenea i-au inzestrat cu date amanuntite privind identitatea lor, date deloc brodate pe fondul unor motive istorice, ci pe acela al unei fantezii mitice. Totul porneste din Bizantul de la inceputul secolului al IV-lea e.n., de la imparateasa Elena ( circa 250-330, dupa alte surse circa 247-327), o femeie frumoasa, posedand una dintre cele mai interesante biografii: mai intai hangita intr-un orasel din Asia Mica, devine concubina lui Constantin Chlorus, unul dintre cei patru imparati romani care au domnit simultan si care apoi a fost inlaturat de catre imparatul „principal” Diocletian; cand fiul ei, Constantin, care primise o educatie militara, ajunge imparat, o proclama oficial imparateasa. Se pare ca imparateasa Elena primise in jurul anului 313 botezul, dupa care organiza cu mult zel cautarea de relicve: gasi crucea pe care a fost rastignit Isus, mormantul lui Isus ( intre timp s-au mai gasit cateva morminte in pesterile de langa Ierusalim…), de asemenea celebrul „vesmant sfant”, necroit, al lui Isus („camasa lui Isus”) si care se gaseste astazi intr-o biserica din Trier ( mai exista cam douazeci de asemenea vesminte in alte parti). Intre altele, imparateasa Elena ( pe care mai tarziu biserica catolica a santificat-o) a descoperit mormintele celor trei magi, in trei tari diferite ale Orientului. A deshumat mormintele si le-a dus la Constantinopol, astfel s-au adaugat doua verigi legendei: mai intai, ca magii erau trei la numar – textul Evangheliei sugereaza numai ca erau multi, de vreme ce foloseste pluralul cand vorbeste de ei, si in al doilea rand ca erau din trei tari diferite, iar Evanghelia spune numai de la „rasarit”.



La Constantinopol, relicvele au stat trei veacuri, dupa care au fost transportate la biserica San Eustorgio din imprejurimile orasului Milano, unde au ramas vreme de trei veacuri, transformand modesta, pana atunci, biserica intr-un loc de pelerinaj vizitat de numerosi crestini veniti din tarile Europei apusene. Cum a stabilit imparateasa ca magii erau in numar de trei, este o enigma. Chiar si asa, dupa descoperirea presupuselor morminte in arta crestina primitiva numarul lor variaza intre doi si doisprezece, ei fiind numiti ba „magi”, ba „intelepti”, dar nicidecum „regi” sau „crai”, cel putin deocamdata.
In secolul al V-lea, papa Leon I, pe care istoria la supranumit cel Mare deoarece l-a convins pe Attila, ajuns aproape de zidurile Romei, sa se retraga, decise oficial ca erau intr-adevar trei magi de vreme ce si darurile erau in numar de trei: aur, smirna si tamaie, si trebuiau carate de trei oameni voinici… Incepand cu acea decizie papala, nici un credincios n-a mai pus la indoiala numarul magilor.
In secolul al VII-lea s-au facut pentru prima oara auzite numele celor trei magi: Gaspar, Melchior si Balthazar. Nu se cunoaste cine este initiatorul acestui botez peste veacuri si nici de unde a luat numele acestea. Unul dintre primii care le asterne in scris este calugarul englez Bede sau Beda – „cel vrednic de cinste” (Venerabilis: 672-735), staretul manastirii Jarrow, posesor al unei culturi enciclopedice (pentru acea vreme) si primul care a folosit in scris cronologia de la nasterea lui Isus, in respectiva scriere, datand de la inceputul secolului al VIII-lea. Beda Venerabilul ne da si amanunte privind infatisarea magilor: „ Primul dintre magi se zice ca ar fi fost Melchior, un batran in varsta cu parul sur. Al doilea, Gaspar, era un tanar voinic si roscovan. Al treilea, cu parul inchis la culoare si barba bogata, pe nume Balthazar. Melchior a adus aur ca dar pentru rege, Gaspar tamaie pentru Dumnezeu, iar Balthazar smirna pentru faptura umana muritoare." Aceasta descriere i-a inspirat pe artistii de mai tarziu care i-a transformat pe magii in diferite forme, de pilda, Balthazar a devenit din ce in ce mai brunet, apoi a inceput sa fie caracterizat drept „maur” si pana la urma a ajuns negru. Magul acesta negru apare mai intai in frescele din secolul al XIV-lea, fiind consacrat definitiv in celebrul tablou al lui Durer „Inchinarea magilor” – 1504, astazi la Muzeul Oficiilor din Florenta. Totusi aceasta descriere contrazice textul evanghelic: Africa, de unde ar fi putut veni magul negru se afla la sud-vest de Ierusalim, iar nu de la rasarit de unde se presupune ca ar fi venit magii.



Dar cum au devenit magii crai? Si, inainte de orice, de ce a fost nevoie sa devina crai? Raspunsul la aceasta intrebare probabil ca trebuie cautat in asa-numitele Didahii (Invatatura Apostolilor), unde credinciosul este indemnat sa nu urmareasca zborul pasarilor „ca de aici pana la slujirea idolilor nu-i decat un pas” si unde astrologia si magia („vrajitoria”) sunt condamnate, caci prin ele se ajunge de asemenea la „slujirea idolilor”. Sa nu uit sa mentionez ca in prima perioada a crestinismului primitiv, propovaduitorii lor erau preocupati de astrologie si de practicile magice, intocmai ca si reprezentantii celorlalte culte; aceasta reiese si dintr-o scrisoare a imparatului Adrian, care in jurul anului 131 vizitase Egiptul: „Cei care-si zic episcopi ai lui Christos, se inchina lui Serapis. Nu exista aici conducator de sinagogi, samaritean sau episcop crestin care sa nu fie astrolog, prezicator sau vrajitor”. Fireste, ca magii erau si ei astrologi si, fiind preoti, practicau diverse ritualuri magice, ceea ce nu corespunde cu invataturile apostolilor.
Sarcofagele continand osemintele magilor au ramas la biserica San Eustorgio pana in anul 1164, cand imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa, asediaza si cucereste Milano: consilierul imparatului, Rainald von Dassel, cancelar si arhiepiscop de Colonia (Koln) ceru si obtinu relicvele de la San Eustorgio ca prada de razboi. Cu un alai impresionant, moastele, asezate intr-un sarcofag luxos in forma de vana, au fost transportate cu mare pomp peste Alpi, prin Burgundia si apoi in lungul Rinului pana la Colonia, fiind depuse in catedrala carolingiana datand din veacul al IX-lea; ele se afla si astazi la Colonia. In 1248, cetatenii orasului prosper Colonia au hotarat sa construiasca o cladire demna de asemenea relicve: au daramat vechiul edificiu ridicand celebra catedrala situata pe malul Rinului, monument al arhitecturii gotice, devenit simbol iconografic al orasului si sa nu mai mentionez ca in anul 1220 cand a fost terminat chivotul in care au fost depuse moastele celor trei magi, construit in forma unei bazilici in miniatura, cantarind o jumatate de tona, statuetele magilor si ale Maicii Domnului au fost acoperite cu foita de aur, iar cele 28 de statuete ale apostolilor si profetilor, inalte de 33 de centimetri, sunt gravate in argint si placate cu aur. Toate acestea pentru a adaposti osemintele unor magi despre care nici macar nu se stie daca au existat vreodata, dar legenda, element al culturii universale si oglinda a sentimentelor etern umane, isi are legile ei, una dintre ele fiind persistenta.
In filmul de mai jos va este prezentata catedrala din Colonia:

Citeste mai mult!

Inceputul erei noastre si nasterea lui Isus

Avand in vedere identificarea povestirilor biblice in Noul Testament cu evenimentele istorice si intamplarile reale ar trebui sa fie mult usurata prin insusi faptul ca spre deosebire de Vechiul Testament care relateaza evenimente reale sau imaginare ce s-au petrecut pe parcurs de mai multe milenii, Noul Testament se limiteaza la viata lui Isus Christos, desfasurata pe o perioada de ceva mai mult de trei decenii, la inceputul secolului I e.n. in provincia romana Iudeea, sub domnia imparatilor August si Tiberiu; mai mult, naratiunea evanghelica nu ofera nici un fel de date despre Isus intre varsta de 12 si 30 de ani. Sunt cei 18 ani de tacere asupra carora s-au emis numeroase ipoteze…Totusi lucrurile nu sunt atat de simple cum par, deoarece cartile Noului Testament sunt redactate de fapt pe parcursul a doua – trei secole – Apocalipsul ( „Revelatia Sfantului Ioan Teologul”) a fost scris, probabil, in anii 68-69 e.n., iar Evangheliile, considerate de biserica drept opere timpurii, sunt scrise nu inainte de mijlocul secolului al II-lea, iar Faptele Apostolilor sunt si mai recente. Un alt aspect este ca autorii textelor confunda evenimentele si persoanele, de exemplu: Isus nu putea sa se nasca sub regele Irod (Herodes) care a murit in anul 4 i.e.n, iar Quirinius a fost numit guvernator al Siriei abia in anul 6 e.n. De altfel, intreaga cronologie a Noului Testament vadeste erori de calcul care pornesc de la faptul ca anul nasterii lui Isus nu este cunoscut. Pentru numararea anilor, fiecare popor sau civilizatie porneste de la un eveniment important din istoria lui sau pentru conceptia lui religioasa. Evreii numara anii de la „zidirea lumii” fixata, conform genealogiilor din Biblie, in anul 3761 i.e.n.; musulmanii pornesc de la anii 622 e.n., primul an al hegirei; vechii greci numarau anii pe olimpiade, din patru in patru ani, de la 776 i.e.n.; romanii porneau de la intemeierea Romei (ab Urbe condita), fixata de Terentius Varro in al treilea an al Olimpiadei a VI-a, deci in 754 i.e.n.
Dar cum s-a ajuns ca primul an al erei noastre sa fie fixat la 754 ani de la intemeierea Romei? Calculul s-a facut la mai mult de cinci veacuri dupa data presupusa a nasterii lui Isus, mai exact in anul 531 de catre calugarul Dionisie Exiguus ( adica Dionisie cel Mic, numit astfel spre a putea fi deosebit de Dionisie cel Mare, episcop de Alexandria, care a trait cu trei veacuri mai inainte). Dionisie cel Mic, de fel din Scitia, si-a petrecut viata la Roma, unde a studiat impreuna cu Cassiodorus si dupa calcule minutioase a ajuns la concluzia ca anul 1285 de la intemeierea Romei, adica anul in care si-a publicat lucrarea, trebuie considerat anul 531 de la nasterea lui Isus. Cateva secole, nimeni n-a luat in serios calculele calugarului Dionisie cel Mic; la curtea carolingiana noua cronologie a fost introdusa abia in 876, iar la Roma pe la mijlocul secolului al X-lea.
Astazi, majoritatea cercetatorilor, printre care si teologi crestini, sunt de acord ca Dionisie cel Mic a gresit. Richard Henning relateaza: „Lui Dionisie i-a scapat ca anul mortii lui Irod cel Mare, sub domnia caruia s-a nascut Isus, este cunoscut cu exactitate gratie traditiei. Irod a murit la inceputul anului 4 i.e.n. calculat conform cronologiei actuale. Aceasta data este deci data-limita, dupa care nasterea lui Christos n-a mai putut avea loc. Dar cum Irod a emis cu destul de mult timp inainte de propria sa moarte faimosul ordin de a fi ucisi toti copiii sub varsta de doi-trei ani din Betleem, ne este ingaduit sa situam nasterea lui Christos cu trei sau patru ani mai devreme, ceea ce ne duce la anii 7 sau 8 inainte de era noastra…" Cu alte cuvinte, Christos s-a nascut in anul 7 sau 8 inainte de Christos… Inainte de a continua, iata si un film documentar despre Primele inceputuri crestine:

La finalul articolului aveti si celelalte parti ale documentarului...

Ingreunarea identificare a relatarilor evanghelice cu evenimentele reale este datorata si faptului ca Evangheliile se contrazic intre ele, de exemplu: prezentandu-l pe Isus ca urmas al regelui David, Evangheliile afirma ca genealogia numara 28 de generatii (Matei) sau 42 generatii (Luca) – in orice caz un multiplu al lui 14, numar care pentru primii crestini este inconjurat de o anume mistica; bunicul lui Isus se numeste ba Iacov (la Matei), ba Eli (la Luca); Matei afirma ca parintii lui Isus locuiau la Betleem, ca dupa nastere s-au refugiat in Egipt, iar dupa moartea lui Irod s-au intors la Nazareth; potrivit Evangheliei lui Luca, ei locuisera totdeauna la Nazareth, aflandu-se in momentul nasterii la Betleem cu ocazia unui recensamant. Acum eu ca simplu om, citind toate acestea, imi dau seama ca pana a ajuns la redactarea in forma canonica, textul Evangheliilor a fost de mai multe ori refacut, eliminandu-se unele pasaje necorespunzatoare dogmelor si adaugandu-se altele care uneori sunt in contradictie cu continutul anterior, ceea ce face mult mai dificila folosirea Evangheliilor ca sursa istorica. Totusi ramane sa descopar din celelalte surse, in asa numitele izvoare crestine si izvoare pagane, cum ar fi de exemplu scrierile apocrife, precum si unele monumente arheologice si literare (morminte, inscriptii, catacombe romane, papirusurile in limba copta gasite in 1946, manuscrisele de la Marea Moarta gasite intre 1947 si 1957 si in descoperirile arheologice de la Roma si de langa Ierusalim), dar asta intr-un articol viitor…

The First Christians E01P02

Citeste mai mult!

Rugul aprins si "Mana" din timpul lui Moise

Oare cat de dificil este sa delimitezi, dupa milenii, relatarea legendara de cea istorica, povestirea biblica fabuloasa de evenimentul real de la care porneste adesea si cu care se impleteste atat de strans si de incalcit, incat cercetatorul din zilele noastre se izbeste de dificultati uriase!!! Si, totusi in multe din cercetarile sale, omul ajunge sa cunoasca adevarul sau o parte a acestuia, sau poate ca doar se inseala, si totul ramane un mister pana la trecerea in lumea celor de dincolo...In lumina descoperirilor biblice, de-a lungul timpului s-au adus multe explicatii cu privire la oamenii, locurile si minunile din aceasta carte biblica, si cu siguranta se vor mai aduce mult timp de acum inainte! Asa este de exemplu, explicatia data de cercetatori cu privire la "rugul aprins" sau "mana" cu care s-au hranit israelitii in pustiu... Totusi, inainte de a va prezenta explicatiile cercetatorilor, sa vedem ce spune Biblia, intai despre rugul aprins si apoi despre mana.In cartea Exodul 3:1-5, se spune: "Moise pastea turma socrului sau Ietro, preotul Madianului. Odata a manat turma pana dincolo de pustie, si a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Ingerul Domnului i s-a aratat intr-o flacara de foc, care iesea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; si iata ca rugul era tot un foc si rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: Am sa ma intorc sa vad ce este aceasta vedenie minunata, si pentru ce nu se mistuie rugul. Domnul a vazut ca el se intoarce sa vada; si Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, si a zis: Moise! Moise! El a raspuns: Iata-ma!". In filmul de mai jos, puteti urmari intreaga scena dintre Moise si rugul in flacari: 

Citeste mai mult!

Urgiile lui Dumnezeu catre Faraon - Negurile Egiptului

Exodul (Iesirea), cartea din Biblie care povesteste ca faraonul nevoind sa lase poporul lui Israel sa plece din Egipt, tara sa a fost lovita de "cele zece urgi sau plagi". Aceste urgii reprezinta de fapt niste evenimente catastrofale pe care Valea Nilului le-a cunoscut intr-adevar de-a lungul istoriei sale, si asta nu numai o data: invazii de lacuste, de broaste, de tauni sau "muste cainesti", grindina, epidemii de variola (varsat negru) sau ciuma si altele de acest fel. Prefacerea apei in sange este ceva mult mai iesit din comun, dar oamenii de stiinta au reusit sa descopere cum se producea acest lucru: ca urmare a unor furtuni de nisip care nu sunt chiar rare in aceasta regiune, apele Nilului s-au colorat in rosu din pricina marilor cantitati de nisip fin aduse de simun, adica de vantul fierbinte si uscat al deserturilor. Astfel, gasindu-se rezolvarea la toate aceste "plagi", una dintre ele nu-si gaseste o explicatie fireasca, si aceasta este intunericul de trei zile care s-a abatut asupra Egiptului. Dar inainte de a continua, ati putea urmari cele doua parti ale filmului documentar "The Science of the Ten Plagues", bineanteles daca doriti intr-adevar sa aflati mai multe despre aceste 10 Urgii din vremea lui Moise:

The Science of the Ten Plagues (Part 1 of 2):



The Science of the Ten Plagues (Part 2 of 2):

Textul Biblic ne spune despre acest intuneric ca "era asa de intuneric in pamantul Egiptului, incat sa-l pipai cu mana..., nu se vedea om cu om, si nimeni nu s-a urnit de la locul sau trei zile." Avand in vedere aceasta intunecare, prima explicatie care ne vine in minte este o eclipsa totala de soare. Dar dupa cum bine stim, nici o eclipsa nu provoaca o intunecare totala, asta datorita faptului ca in scurtele clipe in care globul solar este complet acoperit, el formeaza un inel luminos care este de fapt asa-zisele perturberante formate din nori de gaze colorate in roz. In afara de asta, o eclipsa totala de soare nu poate dura 3 zile, ea se produce cand Luna este in conjunctie cu Soarele, asadar cand se interpune intre Pamant si Soare, si dureaza foarte putin. Concluzia finala, prin urmare, este ca o eclipsa nu poate explica satisfacator acest intuneric, aceasta negura care a intunecat cerul Egiptului.

O alta explicatie ar fi ca norii de nisip ridicati de vanturile deserturilor, dar si aici ne lovim de aceleasi argumente: norii de nisip nu intuneca total cerul. Asa ca ultima si cea mai logica explicatie ar fi ca negurile, intunericul care a invaluit vreme de trei zile cerul Egiptului, proveneau de la o eruptie vulcanica bogata in emisii de fum si cenusa. Insasi istoria pledeaza pentru aceasta ipoteza: Pliniu cel Batran, spunea de celebra eruptie a Vezuviului din 14 august 79 e.n., care a distrus orasele Herculanum si Pompei, ca negurile au ajuns pana la Misena, asezare situata pe celalat mal al Golfului Neapole, si ca aceste neguri erau atat de dense incat semanau cu intunecimea unei incaperi inchise in care s-a stins lampa. Istoria mai recenta cunoaste numeroase asemenea exemple: in data de 23 -27 ianuarie 1835, eruptia violenta a vulcanului Conseguina din Nicaragua a creat o asemenea obscuritate totala care a durat peste patruzeci de ore; vulcanul Katamai din Alaska care in iunie 1912 a erupt aruncand in atmosfera o masa de peste 20 km3 tot felul de materii magmatice, lave, cenusa, bombe vulcanice, gaze, astfel ca pe o raza de cateva sute de km, intunericul a fost atat de dens incat, conform relatarilor unor martori, "lumina unei lanterne tinute la capatul bratului nu era vizibila". Cu toate aceste relatari, trebuie sa mentionam ca in Egipt nu existau vulcani. Cei mai apropiati vulcani se afla in Peninsula Arabica, unde documentele mentioneaza cateva eruptii, dar de intensitate foarte mica.

Se pune atunci intrebarea daca eruptia unui vulcan aflat la mare departare ar putea sta la baza originii evenimentului din cartea Exodului. Un vulcan de o asemenea amploare este Rakata de pe insula Krakatoa, care a produs o uriasa eruptie in august 1883. Acest vulcan care dupa doua sute de ani de hibernare, s-a trezit si la 25 august a aruncat in atmosfera o ploaie deasa de noroi, care ajungea pana in insulele invecinate si pe coastele Javei si Sumatrei, unde izvoarele si fantanile au fost astupate cu totul, iar plantatiile de orez acoperite. Soarele a disparut si in plina zi s-a lasat un intuneric de nepatruns. Acest cataclism de pe Krakatoa, chiar daca era foarte departe de Egipt si nu a putut sa stea la baza negurii din Biblie, totusi el a facut 40.000 de victime omenesti. Se spunea ca el a fost atat de violent incat s-a resimtit in toata lumea, raspandindu-se pe o suprafata de 750.000 de km2 .

Vulcanul care ar putea sta la baza povestii biblice din cartea Exodul, se pare, dupa majoritatea cercetatorilor, ca s-ar afla pe insula vulcanica Thira, aflata la numai 120 km de Creta. Aici, in incercarea de a descoperi disparitia brusca a civilizatiei minoice, avand in vedere sapaturile facute la Cnossos, Phaistos, Hagi Triada, Tylissos si in alte locuri din Creta, au aratat ca palatele si casele oamenilor s-au prabusit pe neasteptate, intre 1525 si 1529 i.e.n. La inceput s-au pus aceste distrugeri pe seama unor cuceritori straini care ar fi invadat insula, ca mai tarziu, prin 1939 sa se descopere la Amnisos, gropi pline cu piatra ponce si diferite alte roci vulcanice, deplasate sub actiunea unor puternice mase de apa, atingand o grosime de nu mai putin de saizeci de metri. Se spune ca eruptia de pe Thira a fost de patru ori mai puternica decat cea din 1883 de pe Krakatoa, tinand seama si de faptul ca diametrul craterului vulcanului de pe Thira era de peste 19 km. Avand in vedere faptul ca explozia de pe Krakatoa a avut o putere de 200 megatone de T.N.T., adica de 15.000 de ori mai mare ca bomba aruncata la Hirosima, ganditi-va la vulcanul de pe insula Thira care, dupa cum am mentionat,expolzia a fost de patru ori mai puternica. Atunci, se pune intrebarea: Chiar putea eruptia vulcanului de pe Thira sa provoace biblicele "neguri" ale Egiptului? Majoritatea cercetatorilor inclina spre un raspuns pozitiv, sustinand ca in Mediterana Orientala, vantul dinspre nord este dominant aproape intreg anul, iar norii de fum s-au indreptat spre litoralul nord-african, mai exact spre Egipt. Deci in concluzie, Dumnezeu, se prea poate, sa fi folosit vulcanul de pe aceasta insula Thira pentru a aduce asupra faraonului aceasta cea de-a noua plaga: intunericul.

Citeste mai mult!

S-a descoperit intr-adevar Turnul Babel ?

Povestea biblica a Turnului Babel in care fiii lui Noe au voit sa ridice un turn care sa ajunga pana la cer, ceea ce era contradictoriu lui Dumnezeu care i-a pedepsit incurcandu-le limbile, constructia fiind abandonata, a starnit de-a lungul timpului foarte multe discutii in contradictoriu, mai ales intre teologi. In primul rand, insasi semnificatia cuvantului babel este nelamurita: dupa unii inseamna "incurcatura", dupa altii se trage de la Bab-el sau Bab-ilu si inseamna "poarta zeului". In al doilea rand, este de neanteles de ce se temeau urmasii lui Noe ca "vor fi imprastiati pe fata a tot pamantul", ceea ce s-a si intamplat, si de ce a trebuit sa fie pedepsiti tocmai constructorii turnului din cetatea care apoi a fost numita Babel, cand asemenea turnuri se aflau in toate orasele mai importante din tot cuprinsul Mesopotamiei, spre exemplu la Ur, patria lui Avram, cetate mult mai veche ca Babilonul. Sapaturile efectuate la Ur, mai intai de sir Henry Rawlinson, apoi de Taylor, iar mai tarziu de un anume Woolley ( cel care a descoperit si urmele unei inundatii de mari proportii), au dat la iveala de un lacas dedicat cultului Lunii, reprezentata de zeul Sin (sau Uannar) si situat pe un asemenea zigurat cladit din terase suprapuse, pe fiecare terasa erau, probabil, plantati arbori, iar ultima constituia soclul templului dedicat lui Sin, lung de saizeci de metri si lat de patruzeci si cinci de metri. Primele informatii despre Ur le avem din mileniul al IV-lea i.e.n., cand civilizatiile din Valea Indusului considerate a fi printre cele mai vechi, cum sunt sumerienii, ajunsi in valea Eufratului, au cladit cetatea Ur, al carei prim rege a fost Urbagas. Spre deosebire de Ur, Babilonul, situat tot pe malul Eufratului, era o asezare lipsita de importanta pana in 2105 i.e.n. cand amorritul Sumuabum a fondat aici o dinastie al carei al saselea rege, Hammurabi, a reunit Sumerul si Akkadul intr-un stat centralizat. Cetatea Ur fiind cam cu un mileniu si jumatate mai batrana ca Babilonul. Cu toate acestea, aceste civilizatii care au trait in aceasta zona a Eufratului si Tigrului se presupune, ca ei ar fi facut parte din povestea biblica, iar Turnul Babel se pare ca se afla undeva in aceste zone care erau complet lipsite de denivelari, erau cat vedea-i cu ochii numai ses neted. Astfel, aceste civilizatii se pare ca nu concepeau plasarea locasurilor de cult decat pe inaltimi si neavand inaltimi au inceput sa ridice un soi de piramide in trepte, numite cum am spus si mai sus, zigurate. Concluzia la care au ajuns expertii a fost ca biblicul Turn Babel, nu era altceva decat un zigurat. Inainte sa continuam sa urmarim ce s-a intamplat exact cu Turnul Babel din filmul de mai jos:

Povestea Turnului Babel:

La Babilon, dimensiunile ziguratului numit Etemenanki erau foarte mari, iar de cate ori Babilonul era cucerit, armatele dusmane se grabeau sa-l darame, pentru ca dupa eliberarea cetatii, constructia sa inceapa din nou, si astfel este vorba de fapt de mai multe zigurate. Primul zigurat a fost inceput catre sfarsitul mileniului al III-lea, iar ultimul fiind terminat in jurul anului 570 i.e.n. Acest Turn Babel, avand pe ultima terasa un templu somptuos inchinat zeului Esagil si construit din ordinul lui Nabucodonosor, este descris de Herodot astfel: "In centrul incintei sacre se ridica un turn masiv cu latura de un stadiu, adica intre 185 si 192 metri, si peste acest turn se ridica altul, si asa mai departe, opt in total. Scarile de acces sunt exterioare si unesc toate turnurile". Asa a descris Herodot Turnul Babel, dar sa vedem in continuare ce alte amanunte se gasesc pe tablele de lut descoperite de arheologi: In raportul preotului Anu-Bel-Shunn, care este tocmai din anul 229 i.e.n., mai exact redactat dupa cum afirma scrierea "in a douzeci si sasea zi a lunii Kislimum, in al optzeci si treilea an", adica chiar in ziua de 12 decembrie. Tablitele ne spun ca "diferitele etaje dreptunghiulare, incepand de sus, se aflau intre ele in raport 2, 3, 5, 8, 13, la care se adauga edificiul sacru de pe platforma, dedicat zeului Marduk. Scara exterioara prezenta o inclinare de treizeci si sase de grade, fiind rezervata zeului". Se prea poate ca acesti oameni sa foloseasca aceasta scara pentru observatii astronomice. Toate aceste date au fost confirmate de sapaturile arheologilor, cum este, de altfel, expeditia germana condusa de Robert Koldewey, care a lucrat pe santierul de la Babilon vreme de aproape doua decenii (1899-1917). Koldewey n-a dezgropat turnul propriu-zis, ci niste fundatii de mari proportii, corespunzand datelor aflate in anumite documente, mai ales in inscriptii.

Primul turn Babel a disparut inca de pe vremea lui Hammurabi, in jurul anului 1700 i.e.n., dar urmasii acestui rege au construit altul, pe aceleasi fundatii. O inscriptie de pe vremea lui Nabopolassar spune: " In acea vreme, Marduk mi-a poruncit sa implant adanc in maruntaiele pamantului temeliile turnului Babel, care se cutremurase inaintea domniei mele, gata sa se prabuseasca, si sa-i ridic varful pana la cer". Iata deci o informatie interesanta: inainte de anul 626 i.e.n., data suirii pe tron a lui Nabopolassar, turnul din Babilon a fost grav avariat de un cutremur. Acestei inscriptii i se adauga alta, a fiului lui Nabopolassar, Nabucodonosor II (605-562 i.e.n): "Am pus cununa peste Etemenanki, ca varful lui sa se ia la intrecere cu cerul". Iar alta inscriptie cuneiforma proclama: "Etemenanki va dura vesnic". Ceea ce realitatea nu a lasat ca Turnul Babel sa supravietuiasca decat ceva mai mult de un veac, pana ce Xerxes, regele persilor, cucerind Babilonul, porunci daramarea edificiului. La intoarcere din India, Alexandru cel Mare s-a simtit coplesit de aceste ruine colosale, si dupa cum ne arata Strabon, a incercat daramarea lor. Mai intai au lucrat aici zece mii de oameni, apoi intreaga armata macedoneana si distrugerea turnului a fost temeinic infaptuita.

Citeste mai mult!